Buna ziua tuturor!
Azi m-am gandit sa abordez un aspect al resurselor umane pe care majoritatea oamenilor il ignora, pana cand e prea tarziu. Ba, s-ar putea sa fie chiar doua subiecte, da’ sa nu ma apuc sa pun carul inaintea boilor…
Sa zicem ca avem o echipa de oameni foarte diferiti, ca structura psihica si culturala, dar si ca experienta si calificari, care lucreaza destul de independent, sub coordonarea unei persoane foarte bine pregatite si de o calitate umana deosebita.
Sa zicem, de asemenea, ca dintre acesti oameni, unii sunt mai expansivi si deschisi, iar altii sunt mai tacuti si mai introvertiti.
Si sa zicem, de dragul studiului de caz pe care incerc sa il construiesc, ca acesti oameni au, o data la un milion de ani, de rezolvat o problema in comun.
Oricum, fiind un studiu de caz, o sa adaug ca oamenii astia se intalnesc o data pe saptamana, la inceputul saptamanii, si discuta despre ce si-au planificat, prezinta ce au facut cu o saptamana in urma, solicita informatii si sugestii de la colegi… toata gama de chestii colaborative si implicand comunicare, lucruri care mie imi plac foarte mult.
Ocazional, exista cate o persoana care se pune pe picioarele dindarat si spune: „asta nu e ok”… Si atunci apar mici discutii – sau mari discutii – depinde de cat de multe sunt in joc, pornind de la afirmatia respectiva. Sa zicem ca persoana respectiva are si dreptate – dupa consultarea unor bune practici, a bunului simt sau a unor baze legale.
Ego management – ceea ce mie mi se pare cel mai dificil lucru in proiecte si in orice fel de organizatie, e o mare bataie de cap.
Sper ca sunteti de acord cu mine ca exista mai multe cai de a face lucrurile: exista calea cea mai scurta, cea etica, cea normala, cea riscanta, cea legala, cea neortodoxa, dar totul se reduce la calea mea de a face lucrurile, sau calea celuilalt / celorlalti de a face lucrurile. Nu m-am gandit eu la asta, ci unul dintre cei mai buni prieteni ai mei si nu era vorba despre modul de a face lucrurile, ci de motivele pentru care facem anumite lucruri.
In momentul in care apar tensiuni si discutii – si de obicei e ca un accident de masina: nu te poti abtine sa nu te uiti, desi iti e absolut groaza – eu am descoperit ca, de multe ori, eu sunt problema. Si, probabil, daca v-ati gasit vreodata intr-o situatie de conflict, si voi sunteti problema.
„Chiar daca am dreptate?”, ma veti intreba… Si va voi raspunde ca DA! Tata mi-a zis odata ca am doua optiuni in viata: sa fiu fericita sau sa am dreptate.
Situatia despre care va vorbesc este inspirata dintr-o experienta a mea de acum 5-6 ani. Nu pot sa spun ca a fost o experienta neplacuta, pentru ca, in ciuda faptului ca am fost foarte bolnava in perioada aia, am reusit sa si invat foarte multe si sa trec de la un nivel de gandire provincial (sau provensal, ca sa il parafrazez pe unul dintre criticii mei) la un nivel de gandire cat de realist se poate.
Ce mi-a placut la aceasta experienta:
– comunicarea cu colegii mei, faptul ca impartaseam cu totii ceea ce stiam, faptul ca se solicita si se acorda sprijin, desi fiecare avea un grad suficient de mare de independenta
– faptul ca fiecare era, pe domeniul sau, un fel de expert, iar parerea sa era intotdeauna luata in considerare
– faptul ca puteai face totul, de la partea foarte specifica, la coperti, copii si legarea documentelor
– faptul ca aveai acces la informatii din toate domeniile, desi nu ti se solicita sa fii multifunctional – fiecare dintre noi avea maxim doua domenii majore de competenta si unul sau doua minore, pentru cand lipsea cel care se ocupa de respectivele probleme
Sedinta de luni dimineata este singurul lucru care imi lipseste inca, dupa atatia ani. Si este singurul lucru de care imi e dor din organizatia cu pricina. Eram la fel de compatibila cu a lor cultura organizationala, cum e baba cu stampila primariei.
Stai asa… ca am deviat de la ambele subiecte pentru ca mi-e mie dor de sedinta de luni…
Deci – ego management… TU ESTI INTOTDEAUNA PROBLEMA! Daca tinem minte chestia asta, nu vom mai avea niciodata probleme… De ce? Pentru ca tu ai calea ta, iar ceilalti au calea lor… Iar daca nu e totul sub controlul tau, sugerez cu foarte mare prietenie: „Let it go, let it go!”
Cand aveti de ales intre a avea dreptate si a fi fericiti, alegeti a doua varianta – va va scuti de mers la doctor, de regim ca sa isi revina colesterolul si glicemia la niste niveluri cat de cat decente, de ulcer si de alte chestii vesele. Daca sunteti ca mine, probabil ca nu va veti putea abtine si va veti spune parerea… Este tot ce puteti face, iar daca tot o faceti, nu fiti ironici! Si daca nu puteti sa nu fiti ironici, macar referiti-va la situatie, nu la o persoana! Iar daca in ciuda faptului ca v-ati adresat unei situatii, persoana din fata voastra a inceput sa planga, nu e cazul sa mergeti sa va cautati, ca nu e nimic in neregula cu voi…Nici macar nu trebuie sa va simtiti vinovati – problema nu e la voi…
Parerea mea despre cum trebuie condusa o echipa e foarte simpla: gestioneaza emotiile si ego-urile colegilor si fa-i sa se intalneasca cat mai des, ca sa invete naibii sa asculte si sa se asculte (si pe ei si pe altii), pentru ca, daca ii tii pe oameni in intuneric nu vei avea decat sansa de a orbecai inutil si de a pierde oportunitati.
Parerea mea…
Probabil va intrebati cum de mi-am dat seama… Nu, Vlad inca nu merge la scoala, desi doctorita de familie i-a dat, la un moment dat, o reteta pe care scrisese ca e student…
Urmeaza un alt articol din ciclul „explozie de neuroni” si „de ce nu se misca Romanica de unde este”, pentru ca a inceput scoala si eminentele circula nestingherite cu troleul, autobuzul si celelalte mijloace de transport in comun…
Luni, in fix prima zi de scoala, doua tinere eminente de sex feminin isi exprimau foarte, foarte vocal parerile despre: iPhone-uri, bani si baieti, parand a nu baga de seama ca, langa ele, doi baieti cat se poate de normali (adica nu pareau inruditi nici cu Iri si nici cu Jiji), au trecut prin toate culorile curcubeului, si prin toate fazele de greata.
Azi… marti… alte eminente… tot de sex feminin, care mi-au furnizat urmatoarele perle:
„Ai citit, fata, ce ti-am trimis?”
„Da, fata, da’ era in versuri…”
„Taci, fata, ca esti proasta! Era o poezie!”
Pe bune? Zau asa, nu mi-am dat seama, ca era in versuri… Dar, daca zici tu…
A doua, iarasi foarte draguta:
„Ce ma enerveaza astia cu poeziile lor… Adica, daca tot trebuie sa citim, prefer sa-mi dea romane!”
Sigur ca da… uite-acum… Adica, daca tot trebuie sa cititi – da’, Doamne iarta-ma, ce alta treaba aveti? Ca doar nu mergeti la munca de dimineata pana noaptea?
Si a treia… simpatica foc. Cred ca vorbeau despre lecturile de vacanta, una dintre acestea fiind Ion… Dupa ce ii povesteste toata intriga, asa cum fusese vazuta in film, interlocutoarea ii spune: „Si pentru asta i-au trebuit 400 de pagini?”
Ai nostri tineri nici nu trebuie sa mearga la Paris ca sa se intoarca vaci… pentru ca inca nu au trecut de stadiul de vitei…
Ma gandesc serios sa nu mai iau troleul, dar nu cred ca in alte mijloace de transport discutiile vor fi mai elevate.
Melania
Neatza, tuturor!
Ieri am luat un microbuz catre Bucuresti, la o ora indecent de matinala, chiar si pentru mine (6:15).
Intrucat soferul nu se astepta ca multi clienti, respectiv 15 sau 18, sa apara la ora aceea, ne-a spus sa lasam bagajele pe interval. Un om cu multa initiativa si-a pus bagajul pe un scaun si s-a dus sa se faca comod. In alt scaun.
Cum planul de acasa nu se aseamana cu ce se intampla pe drum, microbuzul cu pricina a inceput sa se umple. Secretul e urmatorul – eram eu acolo. Mie mi se intampla intotdeauna chestiile cele mai interesante, in urma carora mama si tata nu mai pot sa isi arate fata prin oras / sat pana nu uita lumea.
Tipa care s-a asezat langa mine plecase cu juma’ de casa si nu putea sa isi lase ditamai valiza pe interval. Ca o deranja. Asa ca si-a pus valiza si borsetuta langa bagajul celeilalte eminente. Si s-a re-asezat langa mine, ignorand faptul ca ma sufocam de indignare.
Urca o tanti. Se uita si ea dupa un loc, il vede in spatele masinii, se duce acolo. Ma uit in spate, mai era un loc langa un tanar si unul in fata de tot, dar tot cu bagaje pe el. Si atunci se urca un tanar cu mama lui. Mergeau la Bucuresti. Zic si eu ca ar fi vrut sa stea jos, eventual impreuna. Ma uit in stanga, nimic. Ma uit in dreapta, nimic. Toti calatorii se uitau in orice directie, mai putin la cei doi oameni care platisera bilet intreg si acum stateau in picioare.
Si, inainte sa pot sa ma opresc, imi iese perla:
„Domnule sofer, mare pacat ca cineva si-a uitat bagajul aici!”
Soferul zice: „Ce bagaj, doamna? Unde?”
Eu, de colo: „Aici, pe bancheta!”
Se intoarce spre mine o blonda bine trecuta de vreo 50 de ani, insa cu fitze. Of, Doamne, unii oameni n-ar trebui sa iasa nemachiati din casa la 6 dimineata! Imi zambeste si zice: „e al meu… nu e uitat!”
Lasand la o parte faptul ca era s-o pleznesc, m-am abtinut si am zis: „Ok, si nu-l luati de aici? Si oamenii astia au platit un bilet. Daca vreti sa va tineti bagajul pe bancheta mai platiti un bilet si se rezolva!”
Ma rog, dupa ce au sarit la mine cam toti cei care se simteau cu musca pe caciula, si le-am zis in termeni foarte politicosi ca sunt niste nesimtiti, m-am enervat si mai tare si nu m-am lasat. Cred ca orice alt om ar fi renuntat, ar fi zis, „lasa, frate… daca vor sa stea jos, sa isi bata capul!” Dar acum stiam ca am dreptate si stiam ca oricum am comis-o, le-am spus frumos si argumentat: „dragilor, asta e unul dintre motivele pentru care Romanica e in rahat. Daca nici noi, intr-un spatiu atat de restrans, nu suntem in stare sa actionam ca niste oameni educati si cu bun simt, atunci ce sa mai zici de o tara intreaga?”
Lasand la o parte ca inca ma apuca indignarea, pentru ca ceea ce am vazut ieri e o chestie care se intampla de cand calatoresc eu cu autobuzul – si sunt 12 ani de atunci si nu a fost prima data cand am pus la punct oameni de 2 ori mai in varsta decat mine pe astfel de motive, am stat si am facut o comparatie intre ceea ce vad la altii si ceea ce vad la noi.
O sa iau cateva exemple, ca sa va edificati:
– resurse umane:
Stefan Murgeanu zice la un moment dat ceva de sefii care contribuie la imputernicirea si dezvoltarea angajatilor. Ii raspund: „eu vreau sa ma lase sa muncesc” – e chestie de acum un an si jumatate, insa cred ca toti am avut o astfel de experienta in viata.
– educatie:
Monstrul Funeriu – de ale carui credentiale si „succesuri” academice nu ma leg, ca nu am de ce – vine si demonstreaza ca educatia romaneasca este pe butuci. De ce ar fi fost un soc acest lucru? Pur si simplu pentru ca inchidem ochii si ne uitam in orice directie, mai putin cea in care trebuie…
Nu stiu cati aveti cont pe FB si il mai si folositi. Eu am si il folosesc. Si ma oripilez de ce pot sa scrie unii romanasi pe peretii altor romanasi. In spiritul minunat al libertatii de exprimare, nu ii condamn. Fiecare dintre noi are dreptul sa scrie ce ii trece prin cap. Dar atunci cand nu esti in stare sa te exprimi corect si frumos, cand nu esti capabil/a sa spui ceva frumos, util, placut, mai bine joaca un solitaire, ca poate iti trece.
– autobuz, metrou, magazine, farmacii, la medic, etc. – la vie cotidienne
Nu stim cum sa ne impingem, cum sa dam din coate sa obtinem cel mai bun loc, sa apucam cea mai buna bucata, sa… sa… sa…
Sunt la fel de egoista ca oricare altul de pe strada, pe bune! Dar am niste limite.
E ca si cum cineva ne-ar da tuturor narcotice sau somnifere, care ne lasa moi si indiferenti la tot ce inseamna viata adevarata. Da, exista suferinta, foame, frica, grija. Dar exista si bunavointa, dragoste, mila, compasiune…
Trezeste-te, Romanie, inainte sa devii o tara bananiera, cu primitivi care au i-phone si blackberry! Trezeste-te, romane, inainte sa iti vinzi sufletul si mintea pentru iluzia confortului!
Sau, mai bine, ia toata sticla de pastile si lasa-ma pe mine sa traiesc!
Melania
Buna seara, natiune!
Da, sunt constienta ca am scris feedback dezlegat… Stiu, si va asigur ca nu e o eroare.
M-am intrebat adesea ce inseamna feedback si nu as putea sa explic in putine cuvinte definitorii ceea ce am invatat luand calea cea grea a comunicarii…
Vreau sa vorbesc despre feedback pentru ca mi se pare cateodata ca vorbesc intr-o lume a surdo-mutilor, iar mesajul meu nu ajunge acolo unde trebuie, nu e descifrat asa cum trebuie si, in cele din urma, i se raspunde oricum, da’ numai ce trebuie nu…
Intr-o comunicare normala, in care lumea vorbeste pe rand, iar atunci cand unul vorbeste, celalalt asculta si e atent, de obicei mesajul este captat, inteles si asumat, iar raspunsul este cel dorit.
Feedback pentru mine inseamna nu numai un raspuns tehnic calitativ si cantitativ conform cerintelor exprimate la job, ci toata gama de atitudini si sentimente transmise printr-o simpla comunicare de catre celalalt…
Ma gandesc la sensul cuvantului feed – a hrani… Cand transmiti feedback, este ca si cum alimentezi ceva. Si evident, alimentezi o relatie de comunicare cu o omleta cu de toate, buna si gustoasa (pozitiv) sau cu un iaurt expirat (negativ).
Ma aflu iar, a n-shpea mia oara, in situatia de a scrie aceasta postare pentru ca multi oameni nu pricep ce inseamna feedback. Si e iar o postare destinata in primul rand celor care considera ca sunt foarte buni comunicatori si ca ei nu mai au nevoie de altceva. Am stiri fierbinti pentru voi – aveti nevoie sa invatati sa transmiteti feedback de calitate!
Am invatat, in zilele mele de recrutare, sa ascult / citesc si sa inteleg mesajul celor cu care interactionam. De cele mai multe ori, fiind oameni de foarte buna calitate, imi raspundeau intr-un fel frumos si elegant. Am si acum exemple de „nu”, „in nici un caz”, „nici mort” si „tu faci mishto de mine” spuse atat de elegant incat m-am gandit de multe ori sa le pun intr-o carte. Am si exemple nu prea elegante din gama asta…
Din vremurile acelea, am invatat ca daca realitatea este una, iar nevoile tale ca recrutor / angajator sunt altele si se intalnesc doar accidental cu realitatea, trebuie sa faci tot posibilul ca mesajul tau sa fie onest. Iar feedback-ul trebuie luat in considerare, chiar daca nu iti place. De fapt, la mine regula e ca feedback-ul trebuie luat in considerare in special atunci cand nu iti place.
O seara faina tuturor si feedback de calitate!
Melania
Hello, World!
Imi cer scuze ca imi deranjez fidelii cititori cu asemenea balarii, dar…
Azi a fost a n-shpea mia oara cand am citit un email fara cap, coada, corp si mai ales, fara semnatura.
De-asta m-am decis sa incerc sa bag o scurta lectie de cum scrii un email cu care primitorul nu se sterge la posterior.
Sa trecem, deci, la treaba!
Situatia 1: Email catre un angajator / recrutor / orice institutie sau organism de unde soliciti ceva sau unde te prezinti ca un fitecine sa iti dea un job, un internship sau o informatie:
Subiect: scurt, la obiect, sa descrie foarte concis ce zice emailul: „Solicitare informatii”, „Aplicatie Asistent Manager” sau „Includere grup tinta”
Capul sau introducerea:
Stimata doamna director / Stimate domn director (sau orice alta uscatura de acest gen, mai ales daca nu stiti cum il / o cheama)
Ma numesc Cutaritza Cutarescu si am vazut anuntul / informatia / descrierea / prezentarea X sau am primit informatia ca … (aici bagati textul scurt si concis) … de la …(aici spuneti cine a fost eminenta care v-a transmis informatia cu pricina) …
As dori sa aflu mai multe informatii despre … (inserati subiectul) ….
Corpul sau cuprinsul:
Acilea scrieti ce vrea sufletelul vostru, cu conditia sa:
1. aiba legatura cu subiectul
2. dovedeasca ca ati citit si v-ati documentat cu privire la subiect
3. aveti ceva de oferit (daca va cautati o slujba) sau
4. aveti un motiv bine intemeiat sa solicitati ce solicitati
Sectiunea asta trebuie sa va faca sa aratati bine – mult mai bine decat aratati, de fapt si oricum, asta nu trebuie s-o stie recipientul.
Coada sau incheierea
Va multumesc pentru un raspuns rapid.
Toate cele bune!
(Asta e incheierea mea standard, dar voi puteti s-o folositi pe-aia cu stima si respect, n-am nici o problema!)
FOARTE IMPORTANT!!!
SEMNATURA:
Nume, prenume
Orice pozitie sau statut va trece prin cap, care ar putea impresiona in mod placut sau NIMIC
Telefon: fix, mobil – take your pick!
Email: [email protected]/com/org sau cutarita@domeniu, sau cutaritacutarescu@domeniu…
NU!!! pitzipoana23@domeniu, mrmuscles@domeniu, mickeymouse@domeniu
Situatia 2: Email catre un coleg, prieten sau cunostinta… Am deschis cufarul cu comori, ca sa nu credeti ca sunt tampita sau asa…
„Buna! Ce faci?”
Da, e email… Macar a zis „buna!”…
Subiect: „maine, la 12:00”
Corp email – nimic.
Neuronul meu – confuz.
Lista ar putea continua, mai am cateva exemple, da’ cred ca daca mi-ar citi postarile, s-ar recunoaste si nu e frumos…
Ce alte reguli v-as mai recomanda? Le puteti numi „Poruncile Melaniei” si daca imi trimiteti emailuri, va rog sa tineti cont de ele:
– Sa nu scrii cu litere mari (CAPS LOCK). Nu imi place sa se tipe la mine, mai ales in scris…
– Sa nu folosesti prescurtari cretinele. Traiesc in epoca digitala, dar prefer sa citesc ca in epoca traditionalista.
– Sa nu folosesti rongleza. Cand imi scrii, scrie-mi ori in romana, ori in engleza. Mi s-a spus ca pot descifra rahaturi in mai multe limbi straine, dar nu cred ca e cazul sa verificam asta… Tu ce crezi?
– Sa nu folosesti o adresa de mail gen cele absolut interzise si neprofesioniste, daca vrei sa te iau in serios. Am avut un prof care solicita totul pe email. Multi colegi de-ai mei i-au trimis emailuri de pe adresele lor inteligente si funny, de mess… Au fost extrem de surprinsi ca au picat examenul… Hm… Oare de ce?
– Sa nu folosesti un limbaj de mahala.
Ok, inchei aici.
La comentarii, ceva mai jos, puteti sa va adaugati si voi regulile si poruncile, si poate impreuna cream un mic tratat de scris emailuri lizibile si placute ochiului primitorului.
O seara faina!
Melania
Comentarii recente