Melania Coman

Probabil voi relua acest subiect mai pe larg intr-un articol de „specialitate”… Pana una-alta, insa, vreau sa ma joc putin cu cuvintele si sa scriu din experienta mea si a celor apropiati mie, pentru ca mi-a fost dor sa scriu.

Nu mai stiu daca am pierdut vreodata un termen limita. Din cate imi aduc aminte, nu… Dar asta nu inseamna ca nu am fost aproape de a pierde termene limita – as fi ipocrita si mi-ar creste ditamai nasul daca as zice altfel.

La primul meu job, unde voiam sa salvez lumea si sa gasesc leacul pentru cancer, fara sa imi dau seama cat de stupid gandeam, am descoperit pentru prima data importanta termenului limita si a prioritatilor.

Asistent fiind, prioritatile mele erau prioritatile coordonatorului cu care lucram. Eu trebuia sa fiu capabila sa stiu dinainte ce e important si ce nu, ce arde si ce mai poate astepta, persoanele cu care trebuie sa vorbesti si cei care iti vor pune bete in roate, etc. Uneori apareau „situatii”, iar atunci prioritatile se schimbau imediat si toata lumea se strangea intr-un birou si isi impartea sarcinile pentru un termen limita urgent (ca toate erau importante). Sau statea mult dupa program, uneori pana a doua zi… sau venea la 5 dimineata ca sa aduca restului echipei gogosi si cafea.

Bineinteles ca nici nu auzisem despre Covey si cadranul lui magic – eram prea tanara si prea copila pentru astfel de povesti. Cu toate astea, imi dau seama acum, citind carti si ascultand diverse cursuri, ca toti oamenii astia destepti si minunati care au scris despre time management, deadlines si priorities… se ghideaza dupa bunul simt.

Ce altceva decat bunul simt te face sa iti setezi obiective realiste si incadrate in timp? Ce altceva te mentine – in afara de disciplina – pe linia de actiune pe care ti-ai stabilit-o?  Ce altceva te impiedica sa spui da prioritatilor celorlalti, care uneori, sa ma iertati, nici macar nu sunt atat de… prioritare?

Zilele trecute am avut un termen limita strans, dur, criminal (si nu din vina mea)… Atat de strans, incat am vrut sa omor proiectul, dar asta e o alta poveste legata de nemurire si nemuritori. In fine, pe o ultima suta de metri a trebuit sa fac minuni sa se intample. Vi s-a intamplat vreodata asa ceva?

Ce credeti ca imi spune persoana cu care stateam la birou si lucram – si ea in aceeasi situatie ca mine… „Auzi, eu cred ca n-ar fi trebuit sa dorm azi noapte…”

In momentul acela mi-am dat seama cum ne tradeaza bunul simt si creierul… pentru ca, pentru doua secunde, si mie imi trecuse acelasi lucru prin cap. „Poate nu ar fi trebuit sa dorm azi noapte…”

Si apoi mi-am adus aminte de cadranul lui Covey si de faptul ca, pe patul de moarte, majoritatea oamenilor spun ca si-ar fi dorit sa stea mai mult timp cu cei dragi, nu sa petreaca nopti pe la birou… ca si-ar fi dorit sa rada mai mult, in loc sa se incrunte gandindu-se la termene limita… ca si-ar fi dorit… probabil orice altceva decat munca.

Da, avem termene limita si asta e un adevar incontestabil. Dar avem, in acelasi timp si prioritati si planuri de actiune si avem mereu alegerea sa actionam, sa ne facem loc cu coatele si cu unghiile si dintii printre aceste termene limita si sa le respectam… Iar daca nu am reusit, poate nu a fost sa fie, sau poate ceea ce ne asteapta maine e de o mie de ori mai bun decat ceea ce am pierdut azi.

Macar am incercat.

Candva, am fost intrebata cum definesc eu punctualitatea. „Sa ajung cu min 5 minute mai devreme…” a fost raspunsul meu. Multe „5 minute” am asteptat la viata mea si in rare cazuri am schimbat prioritatile celor cu care urma sa ma intalnesc. Asa am realizat cat de important e timpul si ca fiecare lucru pe care il facem are un termen limita. Iar daca, Doamne fereste, nu iti stabilesti tu ce vrei sa faci, iti fac altii o lista de lucruri de facut de n-o poti duce…

Atat pentru astazi… Ma duc sa scriu de-adevaratelea, ca simt ca poate iesi un articol serios din tema asta…

Melania