Din Legea Educatiei Nationale citire… or sa fie mai multe comentarii, pe marginea articolelor care imi plac mie mult de tot…
In acest moment – articolul 12.
„(1) Educatia permanenta este un drept garantat de lege.
(2) Educatia permanenta include totalitatea activitatilor de învatare realizate de fiecare persoana de-a lungul vietii, începând cu educatia timpurie, în scopul dobândirii de cunostinte, formarii de deprinderi/abilitati si dezvoltarii de atitudini semnificative din perspectiva personala, civica, sociala si/sau ocupationala.”
Citez dintr-un filmulet destul de celebru – Shrek – partea a IIa… „Sure! You have the right… What you lack is the capacity” (ma rog, acolo era chiar dragut – „you have the right to remain silent…”)
Vorbim o idee mai incolo de finantarea acesteia… precum si de faptul ca, neavand o forma de finantare normala la cap (ok, n-am ajuns eu acolo, gata! potoliti-va!), nu prea avem despre ce discuta. Sa nu uitam nici de aspectul vointei si dorintei proprii, ok? Educatia permanenta se caracterizeaza prin vointa lui Gigel, in primul rand.
Art. 22 (1) Sistemul de învatamânt preuniversitar cuprinde urmatoarele niveluri:
a) educatia timpurie (0 – 6 ani), formata din nivelul anteprescolar (0-3 ani) si învatamântul prescolar, care cuprinde grupa mica, grupa mijlocie, grupa mare (3–6 ani);
b) învatamântul primar care cuprinde clasa pregatitoare si clasele I-IV;
c) învatamântul secundar care cuprinde:
– învatamântul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V–IX,
– învatamântul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu X–XII, pentru filiera teoretica si pentru filiera vocationala, respectiv clasele de liceu X-XIII, pentru filiera tehnologica;
d) învatamântul tertiar non-universitar, care cuprinde învatamântul postliceal.
Vai de fundul nostru! Invatamantul anteprescolar – 0-6 ani… Saracul gandacel! Nici nu iese bine din burtica cumnata-mii si incepem sa il pregatim…
Art. 23, alin 2 „(2) Organizarea unitatilor de educatie timpurie anteprescolara, continutul educativ al acesteia, standardele de calitate si metodologia de organizare ale acesteia se stabilesc prin hotarâre de
guvern initiata de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, în termen de maximum 12 luni de la promulgarea prezentei legi.”
Ale educatiei prescolare? Sau ale organizarii? Sau ale unitatilor? In plus, ce are Guvernul cu continutul educativ al acesteia, oricare o fi ea? Cu standardele si cu oaresice metodologie, ok. Da’ continutul cred ca ar trebui sa fie indicativ.
La art. 28, alin 5 apare o chestie noua – comitetul sectorial – ce e ala? – si mentiunea SPP si SO: „(5) Pregatirea prin învatamântul profesional se realizeaza pe baza standardelor de pregatire profesionala aprobate de Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului, în urma consultarii partenerilor sociali. Standardele de pregatire profesionala se realizeaza pe baza standardelor ocupationale validate de comitetele sectoriale.”
Zic si eu ca un mare critic ce ma aflu – daca, intamplator, nea Vasile si cu tanti Mitza citeau legea asta, nu incepeau ei sa se intrebe ce e aia standard ocupational?
Art. 52 (1) Numarul de ore alocat disciplinelor din planurile-cadru de învatamânt este cuprins între cel mult 20 de ore pe saptamâna la învatamântul primar, cel mult 25 de ore pe saptamâna la învatamântul gimnazial si cel mult 30 de ore pe saptamâna la învatamântul liceal. Aceste ore sunt alocate atât pentru predare, cât si pentru învatarea în clasa, asistata de cadrul didactic, a continuturilor predate, conform prezentei legi.
Stiam eu de ce nu imi place sistemul nostru educational!!! Iaka… 30 de ore pe saptamana!!! In ritmul asta, la 15 ani, Gigel n-o sa mai vrea sa munceasca – o sa vrea direct la pensie!!!
Hai, va las si pentru maine o serie…
M
Tipic pentru mine, dupa ce lipsesc o perioada destul de lunga, vin si dau cu bombele una dupa alta…
Sunt un pic trista in perioada asta, probabil si din cauza asteniei, dar cel mai sigur din cauza faptului ca primavara asta are efecte distructive asupra neuronilor celor din jurul meu si, implicit, pune mare stres pe neuronul meu… Si asta nu ne place – nici mie, nici ingerasului si cu atat mai putin, dracusorului…
Postarea de astazi este tot despre managementul resurselor umane… Sper ca va fi o chestie mai amuzanta si mai frumoasa, pentru ca simt nevoia sa rad…
Incepem cu un mare adevar, courtesy of taticul de-motivatorilor (aici): „No single raindrop believes it is to blame for the flood.” (pe tema responsabilitatii)
Prima mea problema, evident si a ingerasului si dracusorului, e nu asumarea responsabilitatii (sau lipsa ei), cat narcisismul fiecarei picaturi de ploaie… 🙂
Chestie de explodat neuroni, intr-o discutie cu o prietena: „numai eu muncesc aici… nimeni nu ma intelege, nimanui nu-i pasa ce fac eu, pentru ca nimeni nu intelege ce fac eu!!!”… Eu is mai tanara si mai proasta, dar… ma gandesc, le-ai dat ocazia oamenilor sa stie ce faci tu? Sa inteleaga si ei de ce e greu si de ce ai ajuns sa fii atat de unhappy incat iti vine sa iti iei jucariile si sa pleci in Vanuatu, sperand sa dai peste ultimii canibali din lume???
O alta chestie de explodat neuroni – de data asta mi s-a intamplat mie in anul Domnului 2008… Nu mai dormisem de vreo saptamana, murind pe niste proiecte, cand seful nostru vine glorios si ne spune ca totul trebuie predat pana luni, la ora 15:00… Era miercuri, deci mai aveam de lucru inca 4 zile-lumina. Avand in vedere ca acelasi sef tocmai imi spusese ca munca mea = porcarie si, cu o noapte inainte, pe la 1, ne certaseram ca chiorii, iar atitudinea lui si vorbele spuse sugerau ca voi, sclavii, veti veni si peste we la birou, i-am spus foarte calma (inainte sa cad intr-o transa in care aparea si DI – personajul meu preferat de fantezii): „Sper sa terminam pana vineri, oricat de tarziu. Am planuri pentru weekend. Vreau sa castig 500 de Euro weekendul asta. Asta ar fi alternativa cost-benefit-ului meu. Imi anulez planurile contra acestei sume.”
Ii pica fata, o iau frumos de pe jos, i-o dau inapoi si il las sa rumege si continuu sa imi scriu analiza cost beneficiu (transa a venit mai tarziu, muuuult mai tarziu). Colegii mei au sarit si ei… Ca doar nu era sa vina de nebuni sambata si duminica.
DACA ar fi fost mai uman si daca si-ar fi folosit sarmul – cat era – dracusorul nu s-ar fi apucat sa ii zica chestia asta. Ingerasul dadea aprobator din cap (ce-mi place cand personalitatile mele sunt de acord, chiar si pe 10% din decizii…) si stia ca, dupa un somn bun, facem si noi curatenie prin casa, ca e ca la nebuni.
O alta chestie care mi-a „placut” – eram foarte tanara si neexperimentata pe atunci – la primul meu job de oarece fel, ma duc cu seful meu la un targ. Pe drum, incepe sa ma intrebe de iubitul meu, cam cand, cum si cu ce frecventa… WTF? La care, eu, de fel mai politicoasa, pana la momentul in care bombeurile imi sunt facute praf, ii zic: „stiti, viata mea personala e foarte boring. chiar nu e un subiect de discutie. dar, daca doriti, va fac un raport si vi-l transmit pe e-mail pana maine dimineata. cred ca sotiei dumneavoastra ii va placea, nu?”. Omul se blocheaza si tace ca pestele… Daca as fi avut departament de hasher, i-as fi tras cu procedurile si legislatia peste ochi.
O alta chestie draguta, pe care am vazut-o recent, a fost la o companie mare-mare-mare… O tipa, cu o oarecare dizabilitate – schiopata – (ingerasul ar spune: „saraca, uite, e un pic dizabilitata!, iar dracusorul i-ar replica: „s-o crezi tu! accident de ski… singura ei dizabilitate e ca e proasta!”), vine pe un hol imens, unde era o liniste totala, sa vorbeasca cu o alta gagica… Aia nu se vedea si pace – era ascunsa pe dupa niste plante, sau stiu eu? Si urla asta mica… Frate, cat putea sa urle… „Undeeee eeeeeesti?” / „Aici!!!” / „Undeeeeeeeeeee??? Nu te vad!”
Adica, se poate mai oligofren de atat??? Geez, bine ca nu era o banca…
O observatie – discutia de mai sus merge la munte, sau la padure… Preferabil inainte sa te manance lupii…
Si acum, cateva d-alea amuzante… de pe site-ul mentionat mai sus:
– presiune / stres – It can turn a lump of coal into a flawless diamond, or an average person into a perfect basketcase. (dragut, nu?) – a se vedea discutia legata de lucrat zile-lumina
– pretentie – The downside of being better than everyone else is that people tend to assume you’re pretentious. (precum si favorita mea: „Un dram de pretentii face cat o oala de rahat” – Steel Magnolias)
– overconfidence – Before you attempt to beat the odds, be sure you could survive the odds beating you.
Vad, de cele mai multe ori, in jurul meu, oameni care cauta sa angajeze sau care cauta sa se angajeze.
Eu insami, la un moment dat, eram in cautarea slujbei perfecte… Lasam cautarile mele (ca intre timp m-am prins: „there’s no such F***ing thing!”) si facem un mix de experiente ciudate cu si despre Hasher Management…
Zilele astea am auzit / vazut cateva experiente de-astea… Incep cu ale altora:
1. Interviu la o maaaaaaaaaare firma de consultanta – asa de mare, ca n-a auzit nimeni de ea… Intervievata, ca omul, a fost sunata k i-au gasit CV-ul pe net. S-a dus, de curiozitate… Cand a ajuns acolo, sa vezi comedie! Cei doi specialisti – un el, cu un computer din ala de va povesteam eu, cu nasul adanc bagat in acel computer si cu prune in gura si o ea… o pafarista convinsa ca toti e prosti, numai ea este desteapta… I-a explicat intervievatei ca ei doresc un „jack of all trades” (intervievata are deja o experienta si o expertiza specifica si nu se arunca la orice). Aceasta i-a replicat frumos ca ea „nu vinde decat mere ionatane”, n-o intereseaza si alte golden aurii si cretesti… Suparata ca i s-a spus lucrul asta in fata, haser-ista pafarista s-a apucat sa ii explice femeii de ce CV-ul ei e prost. Si unde sunt discrepante. Daca nu e suficient de explodat creierii, aceeasi doamna, la o alta firma…
2. Intervievata de la punctul 1 se duce la o alta firma la o discutie… Ipotetic vorbind, firma e una de IT, da’ cu o componenta de consultanta pe fonduri… Oamenii, in principiu, atat de normali la cap cat pot IT-istii sa fie. O intreaba de diverse chichite si raman cu guritele ca la dentist – ei sunt, de fapt, departamentul de scriere de orice proiecte. Habar nu au ce e aia eligibilitate, ca sa nu mai zic ca habar nu au ce se intampla dupa… apocaliptica semnare de contract. 🙂
3. O alta intervievata la un big-four. Domnita de la resurse umane – simpatica foc, se intalneste pe hol cu una dintre colege care a nascut de vreun an de zile si care a venit cu pretioasa-i odrasla sa o promoveze… „vai ce papusa! vai ce frumos! vai! vai! vai”… Intervievata, matusha a doi nepotei si deja trecuta prin zahariseala cu pricina, baga capul in pamant si se abtine. Bravo ei! Eu am greturi (destul de) majore cand vad parinti care iti baga copiii pe gat, cand nu te intereseaza chestia asta…
4. Fratiorul din dotare… La un moment dat, cautand un job, ajunge la unii… Test de inteligenta… Se uita el mai bine, vede niste semne pe testul cu pricina. I se pare ciudat, verifica cu raspunsurile (ale lui, evident) si vede ca raspunsurile marcate erau alea corecte (dupa neuronii lui). Se duce frumos la gagicuta de la receptie, ii da testul si ii zice ca s-ar putea sa fie cel cu raspunsurile corecte. Aia il ia, ii da alt test si il trimite la loc, sa completeze…
Si acum, eu… Pai, ce? Puteam sa lipsesc?
una calda:
Dracusorul si cu ingerasul din dotare au participat, impreuna cu a dumneavoastra draga autoare, la o intalnire… In principiu, toate bune si foarte frumoase – recomandata fiind de o doamna extraordinara, cei cu care ma vedeam erau pregatiti pentru ceva pe-aproape de a opta minune a lumii… 🙂
una rece:
Tot cu o astfel de abordare, am ajuns eu cu dracushorul la un mare si baban potential colaborator cu muuuuulte, muuuuulte proiecte pe asistenta tehnica… Eu, stiind ca am trimis CV pentru ceva – project based, part time, no-f***ing way full time, stau relaxata. Plec la o ora decenta – cat sa ajung cam cu 10 minute inainte, sa imi verific daca sunt suficient de respingatoare si daca prima impresie pe care o fac este suficient de „no f***ing way, nici nu vreau sa aud de angajat specimenul asta!”, evident cu ajutorul lui Tom Sharpe si al lui Wilt ( TS este autorul, iar Wilt e personajul noii mele carti preferate, in care un profesor la un colegiu tehnic englez trece prin diverse patanii, care mai de care mai amuzante, de la a fi suspect de crima, de terorism si de trafic de droguri si pana la a deveni erou…).
Ajung, ma duc la duduia de la receptie (langa ea, un gigel foarte zambitor – amandoi pareau fff ok…), ii zic cine sunt si ce vreau de la sufletul lor… imi trage o privire trista si imi zice: „trebuie sa asteptati, dl. cutare de-abia a venit”. Jenata. Rau. Eu zic: „nu-i bai!” si ma duc sa ma asez. Imi aduce o apa – de la fantanita – in pahar de plastic, mi-o lasa langa mine. Ma apuc sa citesc. Si citesc. La un moment dat, scot telefonul, vorbesc pret de vreo 10 minute cu o prietena, inchid, mai citesc, mai citesc… Ma uit la ceas… Dracusorul, al naibii, ma tragea catre usa. Ingerasul – stiu, nu am mentionat nimic de ingeras – nu voia sa vorbeasca cu mine si nici sa aiba ceva de aface cu mine, din cauza de acceptat sa merg la acest interviu. Intre noi fie vorba, dintre noi trei, ingerasul a avut dreptate, saracu’.
Din cand in cand, mai ridic ochii din carte, mai vad cate o senzatie… Pe acolo, in jur de ora 6, oameni vin si oameni pleaca. Oamenii care vin, vin in haita – de obicei cate 2, dar si 3 si 4, cu valize… Oamenii care pleaca, tot in haita, dar cel mai des singuri… Parca pleaca de la Mall, nu de la un job. Vad tot felul de sacose si sacosele, de la magazine despre care am auzit ca vand chestiute fffff scumpe… Cateva duduite sunt de-a dreptul cochete – parca pleaca de la hair stilist. Nu mai zic de pantofi si haine, ca alea m-au daramat complet. Ma uitam la blugii si pulovarul meu si ma apucasera emotiile… Dracusorul, in schimb, era fascinat. Lui ii plac decolteurile, fustele scurte si se uita destul de insistent si la pantofi. Deh, le are si el pe-ale lui…
Vine o duduie… Modelina, poate cu o palma mai inalta decat mine, slaba, picioare pana in gat, fusta petrecuta, pantofi imposibili, coafata, aranjata – parca se ducea la teatru… se duce la receptie, zice ceva, dupa care vine si se aseaza langa mine… Ingerasul se uita dezaprobator la dracusor, care ii arunca ocheade insistente. Intrucat chestia asta ma irita, il disciplinez pe nesimtit si continuu sa citesc.
Dupa o ora de asteptat, vine o tanti… simpatica, ce-i drept, suficient de obosita incat sa o cred ca ziua ei de munca a fost muuuuuuult mai grea decat a mea, desi prea era fresh la ora aia (v-o spune una care se culca pana in ora 10 PM), prea era inca rujata si inca scoasa din cutiutza ei… „Ce citesti tu acolo?” ma interpeleaza… Ingerasul da sa se ascunda, iar dracusorul ranjeste diabolic: „ASTA ti-a citit CV-ul? Rili? Ce cautam noi aici?” Ingerasul se uita la el crucis si ii sopteste: „TU AI VRUT SA TE DISTREZI! Ce cautam aici???” Simt cum pe dracusor il ia o criza de isterie, drept pentru care decid sa fiu politicoasa: „Tom Sharpe… Scrie despre un profesor la un colegiu tehnic… Pentru mine, e cam pe specificul jobului” („aaaaa!”)
(„aaaa!” aud la unison de pe umerii mei)
Paranteza – firma cu pricina are un sediu de mori… adica literalmente te asezi si mori… Inchidem paranteza…
Intram intr-o camera… Ma socheaza din start – este cea mai mica si mai urata camera pe care am vazut-o vreodata… Are o masa, niste scaune, si multe fire care ies din podea. Lumina, doar artificiala. Am o senzatie de deja vu si stand sa ma gandesc, imi aduc aminte de unde am senzatia cu pricina – scena interogatoriului din „Basic Instinct”. Thank God I’m no Sharon Stone!
Incepe distractia! „Spune-ne ceva despre tine!”… Ma gandesc indelung… noroc ca vine si o cerinta aditionala: „adica, mai mult legat de experientele tale pe proiecte… descrie-ne un proiect complex”… Ma loveste damblaua… Daca – DACA! – don’shoara ar fi fost la cursul lui Ivan – an II, master MIP, ar fi stiut ca pune o intrebare de o megatona. Ma rog, fara sa ma gandesc, incep sa povestesc de un proiect si sa dau oaresice detalii… Se pare ca nu mi-am ales bine proiectul – ingerasul imi facea semne disperate sa ma opresc, dar de! ea a intrebat… Cand incepe tipul de langa ea sa ma intrebe, imi dau seama ca el era tartorul de la autoritatea contractanta… Sunt ani de la implementarea proiectului aluia, dar n-a uitat… Nici EU… Pe final, pentru ca se facea ora 8 (eu, by the way, nu i-am tinut mai mult de 20 de min), si tipul imi zisese deja de doua ori ca exista si posibilitatea de a nu colabora (prima data n-am inteles, pentru ca nu stiam inca ce pana mea vor de la mine, de ma tin acolo, in interrogation room), mi-am facut mila de ei si am plecat.
Ma rog… concluzia e in felul urmator – si o pun in bold, ca sa o tineti minte…
„Ieri nu eram angajat la compania X. Azi nu sunt angajat la compania X. Per ansamblu, nimic nu s-a schimbat in statusul meu.„
Concluzii? Una singura – de la unul dintre dracusorii dragi mie citire: „Bai, astia nu citeste!”
Uneori, e bine ca citesc o chestie si ma loveste dintr-o data: wow! asta e ceea ce imi trebuia sa mai fac un pas inainte!
Dau un exemplu din Larry Winget inainte de a va povesti despre nice si good people… Larry povestea ca a citit o chestie care i-a facut creierii sa explodeze: „iarta pentru ca ai TU nevoie sa ierti, nu pentru ca merita a fi iertata persoana care ti-a gresit”. Chestia cu iertatul si uitatul – cel putin pentru mine – e doar pentru sfinti.
Asa… Cei mai multi oameni care ma cunosc ar spune despre mine ca nu sunt o persoana draguta (nice). Cei mai dragi mie spun ca sunt aricioasa si ca prima senzatie pe care o au este de „fereste-te, ca musc si sunt veninoasa!”… Dupa ce ma cunosc mai bine, cei mai multi spun: „ok, nu esti tu prea prietenoasa, dar esti un om bun”…
Ceea ce ma aduce la diferenta intre oamenii buni si oamenii draguti. Evident ca ne-am dori cu totii sa fim oameni draguti, sa parem numai lapte si miere, oamenii aia care nu se enerveaza, care nu spun lucruri rele, care sunt intotdeauna exact asa cum te astepti sa fie… Yep!
Si apoi sunt ceilalti… Doamne! Sunt enervanti, vorbeste parca gura fara ei si te trezesti ca iti trantesc una de nu stii ce te-a lovit, ocazional tipa si urla, par a nu se controla, mai ales cand critica… fac mishto si in general nu poti sa ii suferi, pentru ca dau impresia ca nu te pot suferi.
Totusi, in momentul in care rahatul e pe cale sa explodeze, te trezesti cu ajutor de la gura-mare ala, care te-a pizduit in toate felurile… si nu de la cel mai bun amic al tau, cu care iti petreci pauzele de cafea…
Oamenii buni nu sunt intotdeauna draguti. Nu sunt nici macar pe aproape de definitia „dragalaseniei”. Oamenii buni nu simt nevoia sa fie altcineva decat cine sunt: se enerveaza, spun ce gandesc si de cele mai multe ori, nu prea se forteaza sa isi aleaga cuvintele si atitudinile.
Eu am incercat sa ma inconjor de oameni buni… Dragalasenia devine obositoare la un moment dat, de-aia ii prefer pe cei mai putin draguti, dar pe care stiu ca ma pot baza.
Dragilor,
Sunt rea, stiu… V-am lasat sa le asteptati destul. Le gasiti AICI.
Mie mi-au placut foarte tare best-practice-urile. Va las si pe voi sa decideti.
Melania
Comentarii recente