Ieri – alaltaieri vorbeam despre singuratate…
Azi vreau sa va povestesc despre mandrie… Ii stim cu totii pe acei „guru” ai organizatiei… sau sa zic „guri” ai organizatiei (sau „ale” organizatiei)… Guri mari, laudaroase… sau dimpotriva, plangacioase…
Exista oameni pentru care e foarte greu sa renunte la locul lor. Nu ii condamn, nici mie nu mi-e usor… 🙂
Mai in gluma, mai in serios, „nu taia craca pe care stai decat in momentul in care vor sa te spanzure de ea”…
Ma aflu adesea in mijlocul unor bubuituri asurzitoare… Nu va faceti griji – nu suntem in constructii… Nici vorba… Dar avem dese clash-uri de orgolii, care mai de care…
Am descoperit, pe parcursul scurtei (dar bogatei) mele cariere, ca cel mai bun lucru cand ai de aface cu o persoana bombastica este sa ii dai spatiu sa se desfasoare… Sa o congratulezi ori de cate ori poti, sa ii spui ce frumoasa, desteapta, inteligenta, impresionanta si toate cele cu „i” este si sa o provoci sa povesteasca despre ale sale mari realizari… Cu alte cuvinte, sa ii mangai, pe cat posibil, orgoliul…
In mod normal, senzatia pe care o ai este „Da’ mai taci naibii odata!!!”… Ei, in loc de asta, zambiti-i frumos si spuneti in gandul vostru „si eu te iubesc” si incercati sa va imaginati fata pisalogului din preajma, daca aceste cuvinte ar fi rostite cu voce tare… Va simtiti mai bine? Asa ziceam si eu…
Bun! Despre marii guru am zis ce am zis… dar ei nu sunt nici macar cei mai iritanti… Nuuuuuuuu… nici pe departe… „preferatii” mei sunt plangaciosii… Nu mai pot dupa ei… Aveam, intr-una dintre companiile la care am lucrat, o colega… Era mai in varsta, la vreo 30 si de ani, cu copil mare, care vorbea la telefon (in functie de luna era mobilul sau fixul, dupa cum colega cu pricina ii taia accesul, fie pe unul, fie pe celalalt) de sute de euro si care nu invata nimic… Mai aveam una, cred ca era putin sarita, care avea diverse probleme existentiale… gen „mi s-au rupt unghiile false, pe care le tin de o luna si ia uite cum arata unghiile mele”…
Evident, ramaneam cu fata in mana… 🙂
Dar vreau sa va zic o chestie – oamenii astia sunt sarea si piperul… Cel putin pentru mine…
„Nu pot sa-i sufar pe aia care isi fac treaba, constiinciosi si care nu comenteaza.„
Va spun si de ce nu pot sa ii sufar… Pentru ca, desi acumuleaza experienta, cunostinte si ce mai vreti voi, desi sunt cu 10 clase peste ceilalti, desi isi dau ore bune din viata sa iasa totul bine, ei sunt nevazuti, neauziti si nebagati in seama…
Dar asta imi aduce aminte de un citat despre munca, pe care l-am citit acum vreo 3 ani, si pe care vi-l dau acilea, ca sa ne mai descretim fruntile si sa incercam sa tragem o concluzie:
„The world is made up of 2 categories of people: some who are willing to work and some who are willing to let them”
M
Se spune pe undeva, pe net, ca „it’s lonely at the top, but you eat better!”…
Am facut dese observatii pe aici despre cat sunt eu de „lupoaica singuratica”, si adevarul e ca, loiala convingerilor mele, nu ma atasez foarte tare de organizatii, cat ma atasez de oameni. Iar cu oamenii poti pastra legaturi si dupa ce parasesti o organizatie.
Azi scriu despre 3 forme de singuratate organizationala si despre 2 forme de singuratate, pur si simplu.
Organizational vorbind, sunt 3 situatii nasoale cand esti de unul singur:
– cand nu ai cu cine sa te sfatuiesti privind o problema de serviciu
– cand „colectivul” nu te agreeaza, din varii motive, aflate in afara controlului tau
– cand ai inceput sa iti urasti jobul si cazi din pat dorindu-ti sa ai gripa porcina numai ca sa nu te duci acolo
Leacurile sunt simple: in primul caz, apelezi la expertiza externa (sau la prieteni in care ai incredere), in al doilea, ii cuceresti cu jocul tau de whist si aratandu-le ca ii sprijini cu tot ce poti si ca se pot baza pe tine, in al treilea, scurtand agonia (se stie ca boala lunga = moarte sigura).
Celelalte doua tipuri de singuratate sunt mai grave, dupa parerea mea, mai ales la nivelul societatii… daca vreti, gradul de sanatate societala depinde in mod direct de sanatatea fiecarui membru al ei… Oamenii singuri sunt, de cele mai multe ori, nefericiti, frustrati si deprimati (nu depresati…) 🙂
Singuratatea se manifesta in diverse moduri – poti fi singur in doi (o casnicie sau o relatie nefericita) sau poti fi singur in mijlocul mai multora (o familie care nu te intelege si nu te sustine) sau poti fi singur pur si simplu… Vad, in jurul meu, cum oamenii care inainteaza in varsta isi pun problema singuratatii din ce in ce mai mult. Unii isi iau matze, altii isi impart locuinta cu cineva, altii fac copii… 🙂
Singuratatea care a inceput sa ma doara este a celor in varsta si foarte in varsta… Daca noi, tinerii, ne mai adaptam societatii si gasim solutii pentru singuratate, pentru bunicii si bunicile noastre, singuratatea este covarsitoare…
Si stau si ma gandesc la Axel Munthe, care, la un moment dat, vorbind despre singuratate si boala, spunea: „A man can stand a lot as long as he can stand himself”…
Oare suntem in stare sa ne suportam pe noi insine? Oare mai avem suficienta stima si multumire de sine? Oare nu de asta suferim de singuratate?
Dupa 80 de minute petrecute in traficul din bucuresti – 40 la dus unde aveam treaba si 40 la dus la serviciu dupa, nu va pot spune decat ca am, in continuare, zambetul iritant al unui om multumit de sine pe care il aveam si la plecare…
Am luat un taxi – Apolodor – circul bine cu ei, sunt oameni seriosi, vin la timp, au tarife bune si ai cu cine discuta (Salutari doamnelor din centrala!). Domnul sofer era mai posomorat, dar s-a inveselit cand am inceput sa povestim. Era aglomeratie si ar fi fost stupid sa stau urmatoarea jumatate de ora uitandu-ma pe geam… La final, mi-a zis ca l-am mai binedispus si pe dansul, numai cand ma vede asa ranjita…
La plecare, am luat alt taxi – un domn de la Eurostil (iar firma ok de taximetrie, tarife bune, ai cu cine discuta). Nu circul prea des cu ei, ca nu mai stau in Balta Alba, dar sunt ok. Lectii de la domnul de la Eurostil:
– re sofat – nu cred ca am spus povestea cu mine si sofatul in mediul web, da’ v-o spun acum… Eu sunt un pericol public la volan, mi-am luat carnetul de la Campulung Muscel, era sa il omor pe tata facand intoarceri dintr-una, si cand am descoperit si eu ce poama de soferita sunt, am zis „nu-i de mine, sa traiasca si taximetristii, companiile de transport, CFR-ul, TAROM-ul, etc.”
Lectia d-lui sofer a fost: „ai uitat ce ai de facut, opresti, tragi pe dreapta, semnalezi de avarie, te reculegi… Dupa ce ti-ai dat seama ce e in neregula, sau ti-ai amintit ce trebuie sa faci, pornesti motorul, opresti avaria si o iei din loc… masina asteapta sa ii spui tu ce sa faca, nu invers…”
Concluzie: „Melania, tu esti sefa, da? Masina aia pe tine te urmeaza! Deci daca masina nu merge, inseamna ca e vina ta…” – deci acum avem fundamentarea logica a motivelor pentru care Mel nu conduce… (plus ca nu vrea sa omoare oameni nevinovati (HA! NEVINOVATI??? In traficul din Bucuresti nu exista nevinovati…) in mod rapid – ea vrea sa ii omoare incet…)
Lectia numarul 2: Sfatul… Ma rog, discutia a fost mai lunga si mai elaborata, eu va dau un rezumat al rezumatului… Omul mi-a spus asa: „Doamna, eu nu dau sfaturi… Eu le zic celor care imi cer parerea: <<asa as face eu… da’ tu faci ce vrei>>… Ca ala ori nu stie, ori nu poate, ori nu vrea sa faca cum ii zic eu (si poate e bine cum zic) si da gres si mie imi zice ca a facut ca mine si uite ce nasol a iesit…”
Asta imi aminteste de Tolkien si de Stapanul Inelelor – discutie intre Frodo si elfi, cand Frodo cere un sfat si elful Gildor ii spune: „advice is a dangerous gift, even from the wise to the wise, and all courses may run ill”
Lectia numarul 3: Dl. sofer mi-a mai povestit si de modul cum pierd unii oportunitati – omul avea niste planuri si niste vise si toata dorinta si vointa de a le realiza… Insa, cu ani in urma, dorind sa faca o investitie impreuna cu fratele sau, nu a reusit, pentru ca fratele nu a fost de acord sa cheltuiasca banii proprii si sa faca credit… a privit cum altul a facut „cu un buzunar”, ceea ce el nu ar fi reusit decat cu o caruta de bani… Filozofia lui – „intai faci si dupa aia te gandesti ce si cum”… Intr-un fel sunt de acord – daca te gandesti prea mult, apar prea multe riscuri si incepe sa iti fie din ce in ce mai frica de esec…
3 concluzii de final:
– ai orice de invatat de la oricine…
– ce-am povestit eu mai sus se poate translata si in organizational, dar ar fi bine mai intai si mai intai sa tii cont de chestiile astea in viata personala
– aveti feedback bun pe 2 companii de taximetrie
Pup!
Melania
Ca sa pastram spiritul zilei ce tocmai a trecut si sa ne inconjuram de spiritul Craciunului (ce vreti? deja intram pe ultima suta de metri), va povestesc o chestie pe care am citit-o acum multi ani… Cel putin 6 sau 7…
O concluzie a unei povestioare simpatice, venita, cred, pe mail… se chema „Something for God to do”.
Spunea asa… Cand iti doresti ceva mult, mult, mult de tot (sansele sa se indeplineasca sunt invers proportionale cu intensitatea dorintei – nu… asta era Murphy sau un prieten de-al lui), este suficient sa scrii ceea ce iti doresti pe o hartiuta si sa o pui deoparte, intr-o cutie speciala, pe care scrie „Something for God to do”.
Nu are rost sa tii pentru tine lucrurile astea – Dumnezeu trebuie sa stie ce iti doresti si, in loc sa il bati la cap in fiecare zi, ar trebui sa ii scrii o scrisorica… El isi va face treaba… Ca oricarui bun manager, trebuie sa ii dai task-uri ca sa functioneze.
Eu nu sunt o mare credincioasa, dar m-am apucat si mi-am scris dorintele pe hartiute si am o cutiuta speciala pentru temele pentru Dumnezeu… Ideea e ca in zonele unde am pus umarul si am transpirat, mi s-au indeplinit dorintele scrise si soptite lui Doamne-Doamne… TOATE… Adica – fac ce imi place, locuiesc intr-o casa gotica, ai mei sunt sanatosi si isi pastreaza simtul umorului in ciuda crizei(lor), fratele meu urmeaza sa fie tatic (deci sorela mea prin alianta va fi mamica) si eu intotdeauna mi-am dorit sa am nepotei si nepotele (!) (ma opresc, ca ma bate cu matura si cumnata-mea), si viata mi-a pus in fata o multime de experiente extraordinare…
Deci o avea dreptate si creatorul acelui mesaj, dar si Coelho… „Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira intru realizarea dorintei tale”…
M
Bun…
Din moment ce o sa am un weekend foarte placut la Iesi – din nou – si o intalnire cu dl. Iosifescu (ISE) la cursul de „Teoria organizatiilor” or something… Am zis sa imi incerc norocul cu un articol despre organizatii mai mult sau mai putin bolnave…
Chestionarul meu organizational are 4 intrebari mari si late, facute din putul gandirii mele:
1. cele cinci valori centrale
2. trei oameni de la care ai invatat ceva si ce anume ai invatat
3. de ce pleaca oamenii din compania noastra
4. o greseala pe care ai facut-o (la angajarea cuiva sau orice alt tip de greseala – coordonare, monitorizare, control)
Ce se intampla daca raspundem in mod onest acestor intrebari?
Habar nu am, ca n-am facut testul decat pe 3 persoane: pe subsemnata, pe Lola si pe Emmy, cand eram la LB.
Cum le-as interpreta? Doar eu le-am facut, e momentul sa zic si ceva despre concluzii:
1 – perceptia angajatului / managerului de linie asupra valorilor organizatiei poate atrage un tignal de alarma destul de iritant –Â top managementul trebuie sa se trezeasca si sa miroasa trandafirii din gradinita si balegarul pus acolo de gradinar… E ceva putred in Danemarca sau nu? Apar discrepante intre ce declaram noi si modul cum ne percepe Ion Ionescu de la Logistica?
2 – identificarea liderilor informali sau a liantilor… Am avut cateva „rataciri” pe linkedin, pe marginea unor articole de hasher, referitoare la echipe… In viziunea mea, fiecare gigel, la momentul intrarii sale in proletariat, invata de la cineva… ceva… In principiu, re-invata sa invete, ca pe la scoli, slava cerului, a avut ce vedea prin club a, b, max, samd
3 – asta ar trebui sa ne zica unde e buba… daca ne pleaca oamenii de bine ce le e, sau daca suntem o rampa de lansare… sau daca, dimpotriva, nu mai pleaca dracului odata ciudata aia de la secretariat si chiar nu am cum s-o dau afara!!! Ideea e ca multe companii nu fac o discutie de feedback inainte de plecarea obsteasca spre pajisti mai verzi si turme de bizoni mai mari a angajatului… Plaiurile vanatorii, Elyseum, sau pur si simplu un loc unde sunt respectati, promovati si ascultati???
4 – asta deja e grea… Presupune ca RECUNOSTI ca ai gresit, ca manager sau ca angajat si, mai mult, ca ITI ASUMI ca ai gresit… si cireasa de pe coliva, ca AI INVATAT ceva din asta…
Vreau sa va spun ca eu sunt inca prea tanara ca sa pot sa constientizez impactul chestionarului astuia pe care l-am creat in 2006, ianuarie, cand cochetam cu ideea de a pleca din LB… Totusi, va voi da raspunsurile mele la chestionarul asta:
1. este dura perceptia mea, las asa…
2. Lola – HR & proposal coordinator, Brandusa – HR & proposal coordinator, Cristina – cleaning lady… Cu Emmy eram la cutite pe atunci, ca era (inca) sefa mea directa… Paruieli, chestii, minuni…
3.in cele din urma, cel mai destept cedeaza… 🙂
4. I hired a hectic team to win a project
In schimb, Emmy si Lola, si poate si unii dintre dumneavoastra, veti avea maturitatea profesionala si, de ce nu, spirituala, de a lua intrebarile astea si raspunsurile lor, si de a le da interpretari mai putin amuzante si sarcastice si de a trage concluzii utile…
Jos palaria pentru Emmy – acum in concediu si sper, departe de computador – pentru ca mi-a dovedit ca nu exista IMPOSIBIL!!! Pupici si concediu placut!!! Can’t wait for your comments, madam!
Comentarii recente