CRESCO este primul proiect castigat de mine pe POS DRU.
Eu i-am pus numele asta prescurtat, asa ca daca suna bine e numai meritul meu! Si suna chiar ok.
Povestea proiectului astuia e cam asa: luati un patronat ambitios si dornic sa faca ceva pentru oamenii sai (Patronatul din Securitatea Privata), doua companii din domeniu si un partener transnational, dati tema unor tinere talente (in curs de confirmare, la momentul acela) scrierea unui proiect de consiliere si orientare pentru domeniul securitatii private si iese CRESCO.
Eu, acest talent in curs de confirmare, aflata, in acel moment, in Groapa Marianelor dpdv profesional si emotional, facand niste chestii absolut rutinante, de ar fi speriat orice fel de japonez mic si amarat, aflat pe banda sa rulanta.
Daca m-ar fi pus cineva sa zic ceva azi, probabil ca as fi fost speechless. De ce am crezut in proiect? De ce am crezut in colaboratorii mei? Pentru ca mi-au transmis pasiunea lor, pasiune cu care m-am hranit si care m-a ghidat in scrierea proiectului. Pentru ca mi-au oferit incredere si pentru ca au facut ca Groapa Marianelor sa se transforme in Everest.
CRESCO, deci… E un proiect de consiliere si orientare profesionala pentru personalul din sectorul securitatii private (in traducere libera, agenti de paza si protectie, bodyguarzi, etc.), proiect strategic, national si care, sper eu, sa isi atinga obiectivele.
Melania
Daca ajungeti la Iasi zilele astea, va spun ca e splendid ce a facut onor Primaru’…
Nu uitati sa mancati o pizza la Alila – si sa luati tortul de ciocolata la desert, e genial.
De asemenea, e musai sa mancati la restaurantul chinezesc La Cao – au o muzica super si mancarea e delicioasa.
De plimbat, ca dupa masa, puteti merge linistiti prin centrul Iasiului. Luminile si decoratiile sunt ceva de vis. Bate de departe Bucurestiul.
Stateam si ascultam zilele trecute, impreuna cu colegele mele de master, expunerile profesorilor nostri. Si imi dadeam seama cat am pierdut, pentru ca nu i-am cunoscut pe acei deosebiti dascali de acum 20 de ani, 30 de ani, 50 de ani… (Nu, media de varsta chiar nu era atat de mare… Doar cultura organizationala puternica a Universitatii si niste eroi demni de tinut minte).
Stateam si evaluam si eu, ca beneficiar de servicii educationale, calitatea si daruirea profilor. Nu a celor din fata mea, ci a colegilor mei – in cadrul masterului la care particip, cei mai multi studenti sunt, la baza, profesori, invatatori, educatori. Se presupune ca si-au ales meseria pentru ca iubesc oamenii, asa cum spune colega mea Lenuta. Se presupune…
Rolul si statutul lor in societate este minimalizat, intr-adevar. Nu mai exista respectul acela al copilului si al parintelui, pentru domnul profesor sau pentru doamna invatatoare. Cu riscul de a mi-o lua peste ceafa cand o citi tata postarea asta, ai mei au avut prea mult respect pentru invatatoarea mea – eu as fi pleznit-o de mult. Dar ai mei nu stiau ce se intampla la clasa…
Rolul, statutul, respectul si multe alte lucruri sunt minimalizate de insusi sistemul care ar trebui sa ii protejeze. Nu voi uita cum a povestit Prof. Soitu la un moment dat despre durerea unui profesor: „Nu vreau bani, dar vreau sa simt respectul din partea sistemului astuia… Nici inainte (era vorba despre vremea impuscatului) nu ne dadeau bani, dar parca era altceva. Altfel te intampina omul, oriunde te duceai”
Intr-un fel, asa e. Daca imi aduc eu bine aminte, invatatorul si profesorul erau atotputernici si rar le ieseam din cuvant. Se impuneau altfel la clasa. Iar daca se tipa la noi, daca unul sau altul batea cu pumnul in catedra, apoi nu mai venea nimeni sa le zica nimic. Nu am fost batuti, nici eu si nici colegii mei. Nu am fost paruiti… Nu am fost nici jigniti – profesorii nostri aveau un stil de a te „certa”, amuzant si usor ironic, de radeai impreuna cu ei si cu colegii. Si, intelegand mesajul, iti schimbai atitudinea.
Mda… Ma intreb cum era la facultate pe vremea aia… Cum gandea tineretul comunist? Anyway, asta e subiect pentru alt blog.
M
Revenire majora pe acest articol: Emmy avea dreptate – nu avea ce comenta aici (desi a comentat), pentru ca i-am pus cel putin 4 topici mari si late, care ar fi trebuit sa aiba fiecare postarea ei si pe care Emmy ar fi trebuit sa le desfiinteze separat… Deci, sa vedem ce am reusit sa extrag pentru viitor din aceasta varza de bruxelles care este postarea asta (Eu sunt cea care scrie aceste reveniri, va jur! Nu am nici un spammer care sa se joace cu contul meu de finantare):
1. ce mai face educatia din ziua de azi si ce legatura exista intre ea si piata muncii
2. baza fundamentului sau hartia?
3. MRU si organizatiile
4. cultura organizationala
Incepem…
Ma mira ca in zilele noastre unii specialisti mai au pretentia ca lucrurile se fac ca la carte. Ceea ce nu reusesc sa vada profii universitari din Romanica e ca noi „rescriem” cea mai mare parte a cartilor de management…
Am militat si militez pentru intelegerea principiilor – bazei fundamentului, cum ar zice unii…
Am ajuns sa ma cert (adica sa scriu cu caps lock) pe linkedin cu un gigel, care era foarte convins ca managementul de proiect nu se poate invata din carti sau cursuri. Ce i-am zis de s-a atacat? I-am zis ca principiile managementului de proiect sunt aceleasi fie ca iti cumperi o masina de spalat, fie ca implementezi un sistem informatic intr-o agentie guvernamentala sau instruiesti 100 de someri. Si ca unii dintre noi le aplicam intuitiv. (adica fara scoli)
Aici se produce revenirea 2: eu eram de acord cu el, numai ca engleza vorbita de el era fundamental diferita de cea vorbita de mine. Pornind de la conceptia de mai sus – si anume ca principiile managementului de proiect invatate din carti sunt aceleasi pentru orice proiect… am ajuns sa avem o discutie de principiu despre cursurile de project management. Care nu au nici un fel de finalitate alta decat cea de a primi o hartie, pe care sa o agati undeva, sau dimpotriva. (cred ca si asta era un fel de exemplu… nu mai tin minte)
Azi am avut o discutie de principiu, legata de cei care sunt instruiti ca formatori. Replica mea, ce-i drept, gretoasa, a fost: „Si eu am carnet de conducere si nu conduc!”
(Revenirea 3) Cati dintre cei care isi iau patalama de orice fac si in practica acel „orice”… Formarea era un exemplu…
Cati dintre cei care isi iau patalama de formator chiar fac formare?
Dar, mai grav… si asta intra deja in apanajul managementului resurselor celor umane: cati dintre cei instruiti (sau formati) aplica cele invatate? De ce nu aplica, daca asta este situatia? Pentru ca nu pot? Pentru ca nu sunt lasati?
Cum ramane cu invatarea pe tot parcursul vietii? Un formator are o datorie morala sa se formeze continuu… dar mai ales, are obligatia sa ia volanul si sa conduca… deci sa faca formare si, aplicand, sa descopere unde ii sunt problemele.
Principala mea problema cu cultura MRU in Romania e ca nu exista sau exista la un nivel atat de minimal incat e absolut neglijabila. Mie MRU mi se pare deja o chestie orizontala, ca egalitatea de sanse si dezvoltarea durabila pentru cererile de finantare… E musai.
Vorbeam despre culturile de MRU in cadrul unor organizatii multinationale… si despre ceea ce face un sistem standardizat din om… Eu spun „nu, multumesc!” in orice ora din zi si din noapte. Prefer sa gandesc cu capul meu propriu. In cosmarurile mele cele mai groaznice, ma vad japonez, mic, galben si amarat, inghesuit intr-un tren arhiplin, mergand pe banda rulanta la serviciu. Si imi e de ajuns sa zic pas unor corporatii.
Eu sunt un misfit. Eu sunt – sau poate nu – un cruciat. Si de aceea, sunt ok in orice sistem. Oricum ar fi, tot ca nuca in perete ma potrivesc.
Iluzia majora a corporatistului, ca sa zic asa, sta nu in sistemul in care traieste, ci in propriul lui cerebel amarat. Iluzia specialistilor care creeaza sistemele cu pricina e ca oamenii „e masini”. Vedeti filmul Equilibrium, de exemplu, ca sa vedeti cine e cel mai putin probabil sa se rascoale contra sistemului si veti fi socati.
Culmea e ca regulile nu fac decat sa iti ofere o falsa siguranta si acoperirea fundului propriu (care e, de fapt, si cel care ne intereseaza). E confortabil sa stii intre ce si ce limite te misti. E bine, pentru ca iti faci bucatica ta si restul e istorie.
Simt nevoia sa povestesc despre o persoana de la care am invatat multe lucruri.
In general, intr-o echipa, sunt oameni pe care ai timp sa ii cunosti si care te lasa sa ii cunosti. Despre astia, v-am tot spus ce grozavi si frumosi sunt.
Acum o sa va povestesc despre ceilalti… Sunt oameni a caror prezenta se face simtita fie ca vrei, fie ca nu… Oamenii aceia care pur si simplu fac parte din organizatie si ii iei ca atare. Atunci cand pleaca, ramane un gol pe care nu il poate umple nimic altceva.
Cei mai multi oameni care au ajuns sa se „confunde” cu organizatia uita, de multe ori, cine sunt cu adevarat, ce le place cu adevarat si ce vor. Isi ating nivelul de incompetenta intr-un loc si uita ca, de fapt, lumea este la un pas distanta.
Colega noastra, Cata, a facut acel pas catre necunoscut. Sper ca randurile urmatoare sa ii placa si sa ii arate ca, desi noi doua nu ne cunoastem foarte bine, eu ii doresc numai bine si sunt sigura ca totul va fi ok.
Este printre putinii oameni eficienti, tacuti, retrasi, chiar, despre care un om care nu a vazut-o niciodata a spus: „pare o tipa cool!”. Chiar e. Are 40 de kile, e energica, sarcastica, doctorand in jurnalism si stiinte ale comunicarii, uraste sa faca monetar (ca mine) si in spatele fatadei de „tough chick” simti un om deosebit.
Mi-a placut ce am vazut iesit din mana ei. Mi-a placut ca pare a nu fi deranjata de mai nimic si ca, atunci cand eu ma dau cu capul de pereti, ea e perfect calma.
Acum o sa va las 5 minute, pana la urmatoarea postare, ca ma duc sa arunc o privire pe CV-ul ei… 🙂
Melania
Comentarii recente