Poate nu stiti, poate nu se vede din ce scriu eu… da’ eu ii detest pe managerii de resurse umane si in general pe cei care fac recrutare aiurea…
O sa va dau cateva exemple de adevarat „profesionalism” pe partea de rejection letters.
Incepem cu unul mai recent – ala de care va povesteam pe la inceputul saptamanii, unde eram pe post de infractor, intr-o camaruta obscura dintr-un sediu de multi-millions:
„Draga Melania,
Iti multumim pentru aplicatia pe care ai trimis-o la bigshots whatever Romania, precum si pentru participarea ta la procesul nostru de recrutare.
In urma analizei atente a parcursului tau educational si profesional, ca si in urma interviului la care ai participat, te anuntam ca, pentru moment, nu iti putem oferi nici o propunere de colaborare.
Multumindu-ti inca o data pentru incredere, iti dorim mult succes in continuare!”
Acest mesaj vine de la o don’shoara cu care eu nu m-am vazut nici la interviu si care, din pacate, nu mi-a citit cu atentie nici CV-ul si nici mesajul transmis odata cu acesta… Mai mult, parcursul meu educational si profesional n-are nici o vina, saracu’, ca unii oameni nu citesc… Si, mai mult, deja ramasese stabilit cu big boss-ul ca, citez: „Exista si posibilitatea de a nu colabora”. Si, mai mult, deja ii trimisesem tipului un mesaj in care ii multumeam pentru timpul pe care mi l-a alocat si in care imi exprimam siguranta ca vor reusi sa isi atinga obiectivele si toate dorintele de succes in identificarea colaboratorilor potriviti.
Dar, pentru ca bigshots whatever sunt o firma de mare calibru si corporatie multi-f***-ing nationala, este mai mult decat necesara justificarea salarului gagicutelor care fac recrutare, deci astfel de mesaje sunt la ordinea zilei, ai, n-ai treaba.
Acu’ iata un mesaj de-al meu catre unii, tot big-shots, dar de mai mica magnitudine decat primii, unde distractia a fost maxima: am dat test de inteligenta si cunostinte generale despre societatea americana, am amanat interviul de vreo 3 ori si cand am ajuns, intr-un final, sa discut cu cineva, am fost primita la ora 8:00 pm, am asteptat o ora si intervievatorul mi-a spus, dupa ce m-am asezat: „eu habar nu am cine esti, ce-ar fi sa-mi spui pentru ce pozitie ai aplicat si ce ai facut care sa se potriveasca cu acea pozitie?”…
„Draga Alexandra,
Sper sa nu te superi prea tare pe mine.
In urma discutiei de aseara si in urma faptului ca am realizat ca nu ma potrivesc cu compania voastra vazand atmosfera de lucru de la voi (era mult prea liniste pentru mine), am decis ca nu doresc sa lucrez cu XXXX.
Sper ca nu ti-am cauzat vreo problema cu sefii tai, din cauza faptului ca si-au pierdut timpul cu mine.
Iti doresc multa sanatate si tot ce iti doresti tu si iti multumesc pentru increderea acordata.
Toate cele bune!
Melania”
Si iaka raspunsul primit dupa un interviu la un alt mare bigshot whatever, unde am fost intrebata daca am vorbit in prealabil cu fostul meu sef, care era acum persoana care urma sa imi fie sef, daca ma angajau…
„Dear Melania,
Thank you for visiting our Bucharest office on September regarding the position of ……… We appreciate the time you took to meet with us. Although we were impressed with your qualifications, after careful consideration we have determined that we will not be able to offer you a position in our practice at this time.
We will retain your profile in our database for future consideration. We also invite you to visit our Careers website regularly and apply online for other positions that may interest you.
Thank you for your understanding and we wish you well in your future endeavors.
Sincerely,”
In calitate de om care a mers muuuuult, muuuuuult timp la interviuri, inainte de a se angaja si care, dupa aceea, a mers mai mult pe recomandari… am o oarecare experienta in a „simti” daca jobul e al meu sau nu.
Chestia draguta e ca o firma mica, daca nu te angajeaza, nu se deranjeaza sa iti dea un raspuns – te prinzi tu, in cele din urma, dupa 2-3 luni, ca n-ai luat jobu’. Daca iti trimit un mesaj, nu e nici pe departe atat de polished ca astea de vi le dadui eu. Pai, nu va ganditi ca acolo, jobul de creatie a unui mesaj de genul asta se face intre doua telefoane si 3 cafele aduse, poate chiar si o idee inainte de a preda o situatie la contabilitate sau mai stiu eu ce?
Mesajul primit azi, referitor la parcursul meu educational si profesional m-a iritat…
Asa cum ma irita, de altfel, toate initiativele de a-i spune cuiva: „pisi, ai pretentii mari, zau asa! pai, ce? crezi ca noi luam chiar pe oricine?”
Evident, tu, tanarul care a trecut prin ASE sau prin alta facultate pe la un curs de Managementul Resurselor Umane, stii si consideri ca e dreptul tau ca firma la care ai depus CV sa iti trimita o astfel de instiintare… De ce s-a inventat chestia asta in MRU – parerea mea?
Eu zic ca din 2 motive:
1. sa justifice salariul managerului cu pricina
2. sa ii mai dea una in cap aluia care aplica, propagand o cultura in care self-worth nu inseamna nimic, in schimb, parerea altora conteaza… oh, man!
O zi frumoasa de toamna… Fetita se trezeste mai devreme decat de obicei si agitatia mamei ii da si ei emotii.
E prima zi de scoala.
Noroc cu mersul la mare de vara asta, ca i-au tuns parul si nu mai trebuie sa poarte fundele alea sinistre, care o strangeau si ii faceau ochii ca de chinezoaica… Ghinion, ca vaca aia a tuns-o aiurea si zici ca e un baietoi… Daca mami ar sti ce ii trece prin cap, i-ar zice vreo doua. Dar mami nu stie, si e mai bine asa.
Ii pune uniforma – sortuletul albastru inchis, camasuta/rochita in patratele… Hm, dragalas… Totul, cu exceptia ciudatei de bentite albe, late, elastice… si a strampilor grosi, albi – am mentionat ca fetita ii detesta? Si sigur o vor roade pantofii…
Fetita se uita cu invidie la fratiorul mai mic. El mai poarta, inca, cel putin pentru anul ce vine, camasuta portocalie si pantalonasii albastri. E baiat mare – grupa mare, si se va descurca singur anu’ asta. Instinctele protectoare de sora mai mare se trezesc in fetita. Daca ar sti ce o asteapta pe ea, si-ar baga picioarele in instinctele cu pricina.
Nu stie cum o fi cu chestia asta – la scoala… E in clasa I. La cea mai buna invatatoare in oras. Crede ca mama a facut special sapaturi, sa o gaseasca… Scoala ei era peste drum, la 5 minute de casa… Da’ te intelegi vreodata cu mama cand vine vorba despre educatia ei? Plus ca fetita e rasfatata, incapatanata si e in stare sa demoleze o casa de una singura. Are pareri proprii prea multe si nu e un comunist de nadejde… Nu ca mama ar fi comunista, dar parca totusi, e atata rebeliune in ea, ca i-ar trebui o mana puternica… De-aia a si inscris-o la doamna asta… Ca pe cealalta, a vazut-o ea, mama… In doi timpi si trei miscari, asta mica o punea la colt.
Fetita e destul de curajoasa – si de curioasa. N-are cum sa fie mai rau ca la gradinita – acolo se intelegea bine cu doamna. Ochii doamnei radeau tot timpul si nu o certa decat atunci cand se dadea cu oja mamei. Si, in plus, doamna o lasa sa se joace si sa povesteasca despre prietenii ei de la mamaia si sa se plimbe prin sala de clasa.
Surpriza surprizelor! Doamna e draguta, dar are pe fata un zambet care nu-i ajunge in ochi… Fetita se gandeste: „asta e a dracului!”
Stie ca nu ar trebui sa se gandeasca asa – mamaia a invatat-o sa ii respecte pe cei mai in varsta si mai scoliti ca ea. Dar ceva ii spune ca doamna asta nu e ca cea de la gradinita.
In mod ciudat, insa, fetita asta atipica ii e pe plac doamnei. Nu e fata unei doctorite si nici a vreunui alt individ care o poate „servi” cu ceva la un moment dat, dar e desteapta si are un spirit liber. Poate e prima provocare pe care a intalnit-o doamna de ceva vreme. Prima care nu se supune sistemului… Ei, nu-i nimic.
In timp, mult dupa ce va fi trecut adaptarea la scoala, fetita va vedea un documentar despre perioada stalinista si va realiza, cu oroare, ca asa a fost perioada I-IV. Doamna ii manipula regeste: punea mare accent pe note, lauda in mod neprofesionist, critica in mod neprofesionist, ii facea sa se pare unii pe altii… O bomboana de femeie, nu alta! O bomboana de-menta…
Fetita are un simt al justitiei foarte pronuntat – nu-i place sa copieze si nu da la altii tema. Nasol! Ii merge si mintea, si, dupa un inceput greoi (pentru ca „ana are mere” e o porcarie pentru ea, care citeste jules verne de la 5 ani), isi da drumul. Ia note din ce in ce mai mari si simte invidia si rautatea celorlalti. Dar ei nu sunt invidiosi pentru ca ea ia note mari, ci pentru ca nu o inteleg – de ce nu le da si lor? In mintea ei, e clar… Trebuie sa muncesti pentru ceea ce ai. Nimic nu se obtine fara munca.
N-o ajuta nici faptul ca nu e prea buna la sport, canta ca o cizma, si deseneaza un pic mai prost decat un zugrav. De asemenea, n-o ajuta nici simtul ei de justitie. Viseaza in fiecare noapte, inainte de a merge la culcare, ca ingerasul ei (ala din rugaciune), o va face printesa si va putea sa le zica ea vreo doua prostilor alora si pupezelor alora din clasa… Ingerasul o ajuta, insa, sa inteleaga ca ea invata pentru ea si ca isi traieste credo-ul pentru ea. Si se obisnuieste cu ideea ca, uneori, pur si simplu, oamenii nu te plac…
In tot timpul asta, doamna ii da note mari si alimenteaza ideile preconcepute ale mamei si ale tuturor celor din jur, cum ca notele conteaza… Fetita isi da seama ca asta e o tampenie si o saboteaza si ea, dupa posibilitati. Adica, de exemplu, isi baga picioarele in unele concursuri si olimpiade.
Tarziu, dupa multi ani, fetita va vedea un documentar despre un elev din SUA care isi impusca colegii si profii… In mintea ei, chestia asta e justificata…
Cea mai nedreapta chestie pe care o aude intr-o zi este dupa o teza… Prin clasa a VI-a. Se lupta cu sefa clasei – o tipa, de altfel, foarte ok, care nu stie sa cante, nu stie sa deseneze si nu e buna la sport, in rest e tot ceea ce nu e ea, pentru premiul I ala curat… Intamplator, fata a gresit la teza si a luat 9. O colega oachesa ii spune, dupa ora de sport, la baie: „cred ca esti super incantata ca ai batut-o la faza asta” sau ceva de genul asta. In momentele alea, fetita ar fi vrut sa ii intinda mana adversarei sale si sa ii spuna ceva frumos. Ea crede in fair play, desi nici unul dintre cei din jur nu crede. Dar ce poti sa spui cuiva intr-o astfel de situatie? Asa ca lucrurile raman nespuse.
Fetita ii stie deja pe toti colegii ei din clasa care mananca bataie pentru ca au note proaste, pentru ca sunt rai sau pentru ca pur si simplu, parintii ii bat. Si stie asta din comportamentele lor.
Pe ea n-o bate nimeni acasa. Mami chiar o ajuta enorm. Si nu se uita la note. Sau, ma rog, se uita cat poate o mama sa se uite, fara sa dea pe dinafara de fericire ca are asa un copil destept. Fetita stie de multa vreme ca notele nu conteaza.
In timp, pare ca strategia mamei de a-si potoli copila da roade… Dar, din cand in cand, cand ii e lumea mai draga, odorul o comite… Auto-sabotaj? Nu… Poate asa ar gandi un psiholog sau un terapeut. Doar ingerasul, care, fara a i se spune, stie sa aleaga mai bine… Fetita exceleaza in anumite domenii. Per ansamblu, ea pare a sti si fizica, si chimie, si latina si astronomie… Dar ea stie mai bine ce stie… si, cu toate astea, cei din jurul ei se incapataneaza sa o scoata eminenta. Pana la momentul in care il cunoaste pe proful ei de fizica din liceu, un ardelean mustacios si ironic, care o arde la note de nu se vede. Singurul, de altfel…
Iar spiritul liber si tarancuta ce a intrat in sistem acum ani de zile se trezesc. Fereasca Sfantul de ce se va intampla!
Fetita a invins sistemul… Fuck you, teacher! Fuck you all!
Evident, postarea nu are nici o legatura cu valurile Dunarii… dar are legatura cu faptul ca mi-e greata… Rau…
Mi-e greata de bloggeri si de bloggarit, mi-e greata de sistemul educational romanesc si de consultanta. Cel mai rau de asta din urma…
Mi-e sila de termene limita.
Ce probleme existentiale am eu – de ex: citat din Emmy (un mare clasic in viata, cat o mai las eu): „tu crezi ca rednecks din America pricep legislatia Health Care a lu’ Obama?”
Mai, ma indoiesc. Ma indoiesc, de asemenea, ca, in afara de doi sau trei avocati buni rau pe partea de health, altcineva o pricepe… Si de tine…
Re art 72 – drepturile cui? Eu tot nu am priceput – asa sunt eu, mai tare de cap… Ca urmare a acestei postari, nimeni nu a mai priceput! Congratulations! Suntem toti in bezna…
Da… Greata… totala…
M
Citesc, pe unpasinainte.edu.ro, noua lege a educatiei nationale explicata pentru cei ca mine…
De asemenea, citesc si asta – http://www.unpasinainte.edu.ro/download/strategia%20educatie%20si%20cercetare%20pentru%20societatea%20cunoasterii.pdf – nu stiu cine a facut-o, dar cred ca a facut-o cum mi-am facut eu tema la teoria organizatiilor…
Imi cer scuze autorilor, da’ la paginile 3 si 4, mi-a explodat neuronul, asa ca ma duc sa fac si altceva productiv. Repetitiv. Preferabil sa nu implice neuronul cu pricina…
Doamne, de-abia astept sa cresc mare!
M
Dl. Raul a zis ceva interesant in comentariul sau: „Nu se compara o scoala buna din oras cu una slaba de la tara. E posibil ca primul de la tara sa fie mai slab decat ultimul din scoala de la oras.”
E interesant, dar nu neaparat adevarat.
Si acum… Intrebarea din titlu: Care e o scoala buna? Aia care are toate resursele posibile si imposibile si lanseaza absolventi pe banda rulanta, sau aia, care, cu resurse limitate si in conditii vitrege de lucru, isi realizeaza scopul pentru care a fost creata?
Pentru mine, raspunsul este clar.
Comentarii recente