Citesc chiar acum o carte care se cheama asa:
You’ve GOT to Read This Book! LP: 55 People Tell the Story of the Book That Changed Their Life
E scrisa de Canfield si Hendricks. Despre alte carti ale lui Jack Canfield probabil voi mai scrie, pentru ca de la „Success Principles”, pe care mi-a dat-o Bert de ziua mea, ca dar de demisie, in 2007 (el nu stia ca e ziua mea, dar era ultima mea zi de lucru pe proiect), sunt deschisa cartilor de dezvoltare personala.
Cartea despre care vreau sa va vorbesc este „Cartea de la San Michele”. Am cumparat, din 2006 pana acum, vreo 7 exemplare. Nu mai am decat 2. Pe celelalte le-am dat cadou.
Prima data am citit cartea asta la Doamna Martin. N-am putut sa o las din mana si am terminat-o in cam 2 zile lumina.
Desi inspirata din viata reala a unui doctor de cap (faimos la inceputul secolului trecut) – psihiatrul Axel Munthe, exista destul de multa fictiune – in principal pentru ca omul avea multe fanutze nebune in randul marilor bogatase de pe vremea aia. Un fel de Paris Hilton nevrotice, care nu aveau blackberry si iPod si paparazzi pe urmele lor.
Ce mi-a placut la cartea asta… Un pusti de 18 ani are un vis – sa cumpere o casa in insula Capri. Pustiul creste, visul insa, ramane. Si-l va indeplini, cumparand nu numai o casa, ci un intreg munte. Casa si proprietatea exista si pana in ziua de azi si eu sper sa o vad intr-o buna zi.
Plina de umor si de o intelepciune de bun simt, fara „lectii” si fara moralisme, cartea asta merge direct la suflet. Iar doctorul despre care se povesteste – fara indoiala un Munthe mai bun decat cel real, dupa cum reiese din carte – este uman, cu defecte, cu calitati, cu probleme existentiale, cu hobby-uri, cu prieteni trazniti, cu prieteni necuvantatori, cu pacienti ciudati, cu practici medicale neortodoxe, cu suisuri in cariera – si cu coborasuri, cu idei geniale si cu idei mai putin geniale, cu tot ce vreti voi, de fapt.
Melania
Daca ati citit link-ul de ieri, ati vazut de ce nu imi place termenul alternative… (cum? n-ati inteles? pentru ca limiteaza campul de decizie la 2 alternative… ca don’ ministru o vrea mai multe „alternative”, asta e treaba lui, eu cu DEX-ul si cu Ivan nu ma cert).
O optiune interesanta ar fi aceea a profesorului particular / profesorilor particulari.
O alta optiune ar fi cea a profesorilor itineranti. Se plimba din comunitate in comunitate, isi predau lectiile, pleaca. Se intorc dupa o perioada de…, evaueaza progresul, merg mai departe cu materia sau ridica din umeri si zic: „pe asta nu mai am ce sa il invat, ii trebuie alt profesor…”
O alta chestie draguta ar fi clasa organizata la biserica din comunitate. Din ce am citit eu, anglicanii, protestantii si catolicii sunt cei mai ai dracului in domeniul educatiei. Rezultatele lor sunt foarte bune, iar avantajul major e ca baga cultul vinovatiei (mai ales catolicii) in functiune inca de mici. Deci, creeaza buni corporatisti, cu avantajul de a avea si un set de KS-a pe langa (atitudinile sunt cu a mic, pentru ca nu prea mai ramane cine stie ce, dupa nu stiu cate sute de rugaciuni).
Cred ca optiuni sunt o groaza.
Da’ daca tu, ca parinte, nu il inveti pe copil ca exista sute de lucruri pe care le poate face ca sa nu se plictiseasca, va deveni sclavul computerului sau al televizorului si nu va mai citi in vecii vecilor o carte, nu va mai asculta niciodata o muzica buna, nu va mai reusi niciodata sa creasca, ramanand, pe veci, un mic robotel ascultator, care face fix ce ii spun stirile de la ora 5 si reclamele tembele.
Eu n-am identificat in legea educatiei (devenita nu famous, ci infamous), povestea cu educatia acasa, dupa englezismul home schooling.
O fi la alternativele educationale, o fi prin alta parte, cert e ca acum (ACUM, in momentul asta), neuronul meu nu mai vrea si nu mai vrea sa proceseze textul legii.
Paranteza: Aseara (joi), imi da Cara sa citesc un text de lege si eu vin si exclud niste chestii fara drept de apel. Dupa ce imi explica, cu rabdare, ca nu se exclud chestiile cu pricina, pricep si eu… Azi, citesc pe avocatnet niste chestii legate de achizitiile publice pe axa 1 POS CCE si am un scurt blocaj, dupa care imi revin… Concluzia: la mine logica functioneaza dimineata… pentru chestii absolut irationale, ma contactati dupa orele 18:00. Gata paranteza!
M-a intrebat Cristian ce parere am eu despre home schooling. I-am si raspuns. Simt, insa, ca ar mai fi nevoie de niste lucruri spuse despre home schooling si despre alte optiuni educationale. Nu le zic alternative pentru ca, sa radeti si voi cu mine, va dau link aici (site-ul Dl. Profesor Ion Ivan – prietenii si fostii colegi de MIP stiu de ce si se bucura!!! E un tip extraordinar si nu zic asta pentru ca eu am luat 10 la examen, ci pentru ca omul asta a pus in practica expresia „socoteala de acasa nu seamana cu aia din targ”).
Eu nu stiu cat de aplicabil e sa iti educi copilul acasa, in Romania.
Unul dintre parinti ar trebui sa se lase de job si sa se oarecum califice in meseria de facilitator achizitie competente, sa convinga MECTS sa ii dea dreptul sa isi scolarizeze copchilu’ acasa, sa aiba niste bani gramada ca sa mai implice unul sau doi profi de fitze (engleza, japoneza sau araba si musai vioara, violoncel sau macar nai, daca nu harpa = mai sunt si sarcastica, dupa ce ca nu pot sa gandesc ca lumea)… si sa mai aiba si un purcoi de bani sa se duca la cursuri asimilate educatiei permanente a invatatorilor (gen alea facute de Educatia 2000), si eventual sa se certifice, recertifice… Ce mai, mai ceva ca PMI!
Celalalt parinte – sa nu credeti ca scapa – ar trebui sa castige claile de bani mai sus mentionate si sa il sustina moral pe cel implicat direct cu educatia copilului.
Eu n-am avut ocazia sa lucrez cu copii mici si foarte mici – ei ma plac, saracii… eu nu prea ii inghit pe ei. Insa colega mea Corina a lucrat cu astfel de specimene – in America, unde e ilegal sa-i tragi una la fund copilului si daca ii zici ceva, te ia cu Amendamentul nu stiu cat… Dupa spusele ei, copiii acolo mai toti sufera de oaresice mici retarduri, nu mai zic de ADD sau ADHD, prin ei pompandu-se milioane de dolari sub forma de droguri din cele mai vesele…
Si, pariez ca va intrebati: ok, da’ cu home-schooling cum ramane?
E o varianta fezabila? Probabil ca da, daca toti stakeholderii vor.
Daca e sa ma iau dupa sorela, ea vrea ca ala micu’ sa mearga sa socializeze. Dar, citez, „o sa il invat sa se comporte ca un barbat adevarat”.
Acu’ nu ma omorati cu pietre, dar eu consider ca implicarea parentala in educatie, si mai ales in educatia aia timpurie, macar cu afectiune si intelegere si nu cu stress si nebuneala si isterie, este mai importanta decat scoaterea copilului din sistem. Adica sorela are si ea dreptatea ei.
Copiii intre ei invata o multime de lucruri, pentru ca vin din diverse medii si au acasa diverse experiente de invatare. Sigur ca unii sunt mult mai evoluati decat altii, dar este o idee a mea fixa ca poti sa inveti si de la unul mai prost decat tine, sau mai sarac decat tine, sau mai slab, mai mic, mai negru, mai urat… whatever.
De-aia, as pune accent pe cei 7 ani de acasa, pe implicarea permanenta si constructiva a parintelui in educatie (individual, prin asociatii ale parintilor, prin asociatii mixte cu scoala, etc.) si pe sanctionarea drastica a sistemului, ori de cate ori o da in bara.
Iar daca se face home-schooling, as merge pe o abordare constructivista si pe invatare auto-dirijata, cu sprijinul periodic al unor specialisti si al unor teste de progres.
Daca am aberat cu gratie (doua paranteze e ceva) si n-am acoperit cele doua teme, „sau”-ul, semnul intrebarii si concluziile, comentati si voi.
Si, pentru a nu fi complet pe dinafara subiectului, vizitati www.johntaylorgatto.com, sau cautati ce zice gigelul asta – John Taylor Gatto – pe youtube, vizionati Ron Clark Story, cititi cel putin una dintre cartile cu Chicken Soup for the Soul, si daca aveti drum pe la Iesi, faceti-i o vizita d-lui Profesor Soitu, sa va povesteasca despre mama analfabeta, care a crescut un doctor.
Melania
Emmy m-a intrebat acu’ intr-o seara despre motivul pentru care vorbeam in povestea scolarizarii fetitei ne-numite despre educatie (invatare) si munca in acelasi context.
I-am zis, asa cum va povestesc si voua, acum, ca cele doua au mai multe chestii in comun:
1. necesita vointa
2. sunt alegeri individuale (ti le asumi)
3. necesita directie (sau auto-directie)
4. necesita pasiune
5. vrei, nu vrei, necesita responsabilitate
6. mananca timp
Ar mai fi si altele care pot fi spuse despre cele doua… Dupa cum vedeti, n-am zis nimic de efort. Culmea e ca necesita si d-ala… Dar, daca ai conditiile 1-5 indeplinite, efortul, la fel ca timpul investit, devine un argument minor de a nu munci sau de a nu invata.
Va pup!
M
teme
Drepturile de autor ii apartin lui Jack Canfield.
Cartea din care am preluat imaginea se cheama „Chicken Soup for the Unsinkable Soul” sau ceva pe aproape… Dati un google…
Comentarii recente