What the what (WTW) este varianta corecta din punct de vedere politic a minunatului si ultra-utilizatului What the fuck???
Azi vreau sa va povestesc si eu, asa cum povestea si Sabina (colega de suferinta in ale consultantei), despre meseria de consultant si despre micile „bucurii” ale vietii noastre…
De exemplu…
Cand seful se hotaraste ca asta arde, trebuie facuta azi, acum, in minutul asta si cineva trebuie sa o faca, dar ii lipseste capacitatea de a lua decizia – cine va face – lucrurile sunt vesele… 🙂
Ii zic eu – nu trebuie facuta azi, acum si in momentul asta decat in anumite conditii – si, daca stiai de ea de o saptamana, e cam tarziu sa bati azi cu pumnul in masa…
Cunosc consultanti care se considera indispensabili… Da, da… va stiti si voi, doar suntem prieteni de multa vreme…
Guys, I have news for you – you’re not! S-a verificat, centrul Pamantului e in alta parte… Voi, eventual, sunteti centrul Pamantului pentru mama si tata si vreo alta persoana fermecata de multele voastre calitati… In rest, get real & smell the bullshit!
Directionez acest post catre toti cei care se vor consultanti: cu mici exceptii, foarte mici, pentru ca in momentul asta nu sunt decat eu exceptia pe aici…
Si acum eu (doar asta e blogul meu si e locul unde imi vars eu frustrarile)… Poate nu v-ati dat seama, dar eu sunt cam diva de felul meu… Ce-i drept, mai cumintica si fara pretentii de J-Lo… Dar totusi, un fel de diva…
Am si eu urmatoarele pretentii de la viata, de la parinti, frati si veri, de la colaboratori si de la parteneri, ca pe clienti nu ii pun aici (vorba aceeea: Clientul nostru, sclavul nostru…):
1. eu zambesc de fiecare data cand spun Alo!
Insa… Atunci cand nu se simte zambetul meu in voce, cand vocea mea suna slab sau suna altfel, ganditi-va la urmatoarele posibilitati:
– poate sunt obosita
– poate sunt suparata
– poate undeva, in birou, altcineva vorbeste la telefon si eu deranjez – si asta mai ales daca vreti sa imi povestiti ultima isprava facuta…
– poate am treaba
2. intrebati-ma daca am timp sa vorbesc…
Daca e 9 seara si eu sunt online pe peste tot, inseamna ca sunt la munca… Exact. Si oricat as fi eu de obsedata si de workoholica, cum au incercat sa ma injure unii si altii, tin la somnul meu de frumusete… Daca nu imi fac somnicul de frumusete iese cu chestii nashpa…
Deci… nu-mi trimiteti poze cu nou-nascutul din dotare, nu-mi dati intrebari simpatice gen: „vai! ce faci la ora asta pe mess?” si nu ma **asa** la creieri cu alte dragalasenii… Muncesc! Asta se intampla… Sunt sigura ca in restul timpului meu liber – care slava Cerului, este – nu ma vedeti nici pe mess si nici pe skype si nici pe Empire State Building… (pt. Leandru – nu e vorba despre tine)
3. Chestii care nu ma intereseaza absolut deloc… especially for friends…
Nu ma intereseaza daca o persoana pe care nu am cunoscut-o si pe care nu o sa o cunosc vreodata si-a facut tatuaj permanent, sau a facut supradoza de cola sau mai stiu eu ce… Ma intereseaza ce se intampla cu voi, in masura in care poate fi sumarizat in maximum 3 minute… Conform cercetarilor, orice convorbire care depaseste 3 minute, chiar daca e cu mama din dotare, e nociva neuronului… O perioada chiar am putut sa ma tin de chestia asta…
De ce zic asta?
O persoana draga mie, cu care colaborez de cativa ani buni, mi-a reprosat azi ca sunt un interlocutor ingrozitor, mai ales cand ii inchid telefonul… De asemenea, a tinut sa precizeze ca spera ca nu practic acest obicei si cu altii, intrucat probabil nu as avea parte de reactii atat de tolerante ca din partea ei…
Ei bine… Dragalaso, nu practic chestia asta decat in cazul in care sunt injurata, agatata (pe bune, mi s-a intamplat) sau deranjata de oaresice abordare a vorbitorului de la celalalt capat al firului… Mi se pare un obicei absolut incantator pentru atunci cand chiar nu mai am alte solutii…
V-am povestit de cele doua personaje dragute – dracusorul si ingerasul… Dracusorul este genul care ar scuipa in cafeaua cuiva, care ar injura de calendar pe toti cei care il enerveaza si care, probabil, s-ar da in stamba permanent… Din fericire, ingerasul – care nici el nu e foarte sfant – are o influenta destul de importanta (si benefica) si reuseste sa ii sopteasca fix ceea ce trebuie pentru ca lucrurile sa iasa ok. E o convietuire perfecta… intr-o lume de unu…
Imi place cand ingerasul reuseste sa iasa invingator. Vocea ratiunii, pentru mine, nu a fost niciodata prea importanta… vocea ingerasului e alta poveste…
Cred cu tarie ca trebuie sa iei oamenii si situatiile asa cum sunt… Vorba unei colaboratoare de-a mele: „las-o cum a cazut!”… De rezolvat, oricum se va rezolva… cand arde prea tare si toti sunt interesati sa iasa din rahat.
Uneori, e mult mai bine sa stai linistit si sa astepti sa se aseze planetele, sau lucrurile din viata ta… Problema consultantilor: not enough sleep + over-reacting + over-thinking + „I am indispensable”… Cimitirul si corporatiile sunt pline de oameni indispensabili…
De ce sunt ciufuta? Uite, ca m-am enervat… M-am enervat pe oameni care nu au altceva mai bun de facut decat sa se ia de mine si sa ma numeasca in diverse feluri, cam cum le vine la gura…
M-am saturat de oameni care privesc orele suplimentare ca pe o corvoada si care nu isi cer drepturile pentru acele ore suplimentare…
M-am saturat de oameni care isi bat joc de timpul meu si care nu se gandesc si la confortul meu psihic… in schimb manipuleaza si fac pe nebunii ca sa le iasa lor pasentele… Da’ eu? Da’ igiena mea? Nu sunt buda nimanui… Trebuie sa va ganditi si la mine, inainte de a-mi da toate detaliile sordide ale unei chestii, care nu ma priveste, poate… It’s shit friends should do, you know?
Asa ca… what the fuck, man? Can’t a girl be mad sometimes?
Melania
Acilishea gasiti un articol si un interviu cu Serban Iosifescu, seful de la ARACIP si unul dintre profesorii mei, care se ocupa de niste ani buni de calitatea in invatamantul preuniversitar.
E interesant de vazut ce spune dansul despre educatie de calitate si de calitate in educatie… Initiative, pareri si adevar dur, pur si simplu… Invatamantul privat e mai bun si mai deschis la ideea de calitate… De ce? Cunoastem cu totii sintagma: „SHOW ME THE MONEY!!!”
Nu stiu daca Romtelecom intelege ce e aia „confidentialitatea datelor personale”… Cred ca nu stie, din moment ce aici apare un press release in care suntem informati ca abonatii Romtelecom primesc 3 luni de asigurare gratuita cadou de la Astra Asigurari… Un remediu pentru nesimtirea acestor cretini este o bomba cu napalm… Idiotilor, care ma suna pe telefonul meu fix secret, pe care nu ma suna nici mama si nici tata? Patesc urmatoarea chestie – telefonul cu pricina incepe sa sune din neant, nu apare numar si nici nu raspunde nimeni…
In alta ordine de idei, sunt intr-o pana destul de mare de subiecte de scris… Dupa „bifat…”, care a fost o postare trista, desi surprinzatoare pentru mine, simteam nevoia sa scriu ceva vesel. Dar nici dracusorul si nici ingerasul nu sunt dispusi la participare, asa ca ma multumesc cu ce imi da revista presei.
Ce mai citesc? Ce mai fac?
Citesc Frank McCourt… Si nu mai fac nimic… iau totul de-a gata…
Aaaaaaa! Sa nu uit! Daca aveti bani de aruncat pe impozite si nu va doare mana sa completati formularele de la MF, donati 2% pentru Autism Romania…
O saptamana frumoasa!
Mel
ma trezesc.
spalat pe ochi, desi apa are o groaza de clor… spalat pe dinti… dus… plecat
serviciu – same old shit, different day… (sau variatie pe tema – new shit, new day…)
scris rapoarte
facut facturi
shoot the breeze (sau mai pe romaneste, frecat menta)
pranz
alte rapoarte
alte facturi
pauza de tigara
sarit si ajutat coleg cu termen limita „ieri”…
facut lista cu ce am maine de facut
overtime…
plecat acasa
Am bifat… A mai trecut o zi. Inca o zi din viata mea… corporatista?
Am bifat… Ma intorc la lucrurile mele. Obosita. Stresata. Urand peste poate ce am ajuns. Visand ca voi face minuni. Visand ca cea care eram odata mai traieste in mine, dincolo de hainele de fitze si de masca pe care o pun in fiecare zi.
Am bifat… Inca un salariu, pe care nu am cum si cand si unde sa il cheltuiesc. Dar nu-i nimic, se gaseste intotdeauna ceva de facut. Oricum, vreau mai mult… pot mai mult… chiar si atunci cand imi e rau de oboseala. Chiar si atunci cand nu mai vreau overtime… chiar si atunci…
Am mai bifat o zi. Dorm. Dorm de ani de zile. De fapt, dorm ca sa nu ma mai urasc. Oricum, e prea tarziu. Nimeni n-ar intelege acum, daca as renunta la ce am muncit. Ce mai conteaza ce fac? Ce mai conteaza cum? M-am obisnuit deja… Rat race? Mouse trap? S-o credeti voi… Stiu ce fel de calitate livrez. Stiu ce valoare are copy/paste. Asa fac toti. Da, stiu ce fel de munca am ajuns sa fac. Stiu ca sunt doar un pion. Stiu ca munca mea are forma – uneori chiar frumoasa, ca totul arata impecabil si e printat minunat, dar, de fapt nu spune nimic. Imi zic: „fac tot posibilul”… Nu pot sa recunosc. Nu pot sa distrug singura ceea ce am construit. Cum sa neg ca ceea ce afisez nu e, de fapt, ceea ce credeam eu ca e? Ceea ce mi-as fi dorit?
Am bifat… Sunt nefericita… Ei, si? Intr-o buna zi o sa fiu eu in top…
Si uite asa am mai bifat o zi…
(Aceasta e o poveste… Trista, ce-i drept… Autoarea nu si-a propus sa va faca sa plangeti si nici sa va faca sa o luati la goana tipand, ci si-a propus sa ia o poveste de groaza (respectiv, lucratul intr-o corporatie) si sa o transforme intr-o chestie mai usor de inteles. Povestea e inspirata de discutia de duminica cu Mimi si de o discutie avuta cu Cara. Cred ca ar putea constitui un bun exemplu pentru specialistii in hasher, da’ asta e doar o opinie…)
M-am amuzat adesea, ca voi si ca mii de alti oameni, la bancurile cu Elena si cu Nicu.
Din nefericire, ma apuca rasu’-plansu’ cand vad in tara asta lucruri facute de ei, in dorinta lor de marire si de ce o mai fi fost. Ma ingrozesc cand imi dau seama ca in unele cladiri de hoteluri, spitale si scoli n-au mai investit autoritatile de pe vremea lui nea Nicu cel hulit…
Dar, din fericire pentru noi, a mai ramas si acum o moda… Aceea de a amplifica ceea ce nu suntem si nu vom fi niciodata…
Avem doctori in stiinte la 26 de ani, avem consultanti seniori la 24, avem project manageri la 22. Avem o multime de oameni artificial pompati cu titluri si cu expertize, pe care ii gasim oriunde, mai putin la munca nu… si care au orice fel de expertiza mai putin cea pe care pretind ca o au.
De asemenea, avem oameni care mor in campul muncii… literalmente…
Dupa exemplul de acum cativa ani de la EY, apare pe money.ro un articol in care o tanara angajata la un BIG4 povesteste cum e viata pe acolo… Pentru cei hotarati sa traiasca ceva senzatii tari, articolul e aici.
Cum ajung unii oameni sa aiba nu numai titluri academice pe care nu aveau cum sa le obtina intr-o perioada in care mai erau si Senior Nu-Stiu-Ce pe la nu stiu ce organizatie de renume mondial-universal-crepuscular si sa mai aiba si viata, de orice fel?
Simplu… pe spinarea altor oameni…
Foarte mishto ca mi-a adus cineva aminte astazi de cei doi tovarasi… Cred ca erau mai cinstiti ei, decat suntem noi azi.
Nefericirea se construieste, asa cum se cladeste o casa. Caramida cu caramida. Nimeni nu este nefericit, asa dintr-o data, ci treptat-treptat.
(http://www.ionivan.ro/OTHER-OTHER/other-other-vechime.htm)
Mi-a placut tare mult vorba asta, pentru ca, uneori, simt si eu ca nu mai pot. Si atunci imi aduc aminte ca trebuie sa zambesc, ca trebuie sa ma misc – si nu oriunde, ci inainte, ca trebuie sa respir.
Azi nu mi-am facut bioritmul – partenera mea de astfel de tampenii nu se simte bine si nu-i p-acilea. Ii simt lipsa, pentru ca, de! m-am obisnuit sa am soacra. Am o multime de chestii neterminate si blocaj scriitoricesc si neuron obosit si nu am chef de nimic azi. Si, in loc sa imi ascult sfatul si sa ma ascund sub plapuma si sa uit de telefon, internet si alte alea… of! mi-am facut bioritmul… Read it and weep!
Da… ma intorc la nefericirea mea… Speram sa stau prost intelectual, ca altfel nu imi explic de ce neuronul meu nu vrea sa porneasca…
Comentarii recente