Aici citii azi, printe multe altele facute, despre ceea ce trebuie sa stii cand iti cauti un loc de munca. Si cam cat te costa asteptarea pana la noul prag de incompetenta.
Evident ca orice om isi face niste calcule in minte sau si pe hartie, atunci cand se hotaraste ca jobul lui nu mai e la fel de cald, bine platit, motivant, etc.
Citeam acolo asta:
<<“Indiferent la care din cazuri facem referire (erau mai inainte mentionate in articol), nu cred in existenta unei retete general valabile de tipul: <<Ia-ti carnetul!>>, <<Invata Excel!>> sau <<Mergi la un curs de engleza!>>. Cea mai buna pregatire este cea corelata cu job-ul urmarit. Este necesar ca persoana respectiva sa se hotarasca in primul rand care este directia pe care o va urma in continuare in cariera. Ar putea constata, de exemplu, ca este momentul unei schimbari de domeniu”, spune Anca Florea, head of research & development in cadrul grupului de firme Trend Consult.>>
Eu am carnet de conducere… De vreo 10 ani. Dar nu il folosesc. De ce?
Pai, simplu… Sunt buna la multe chestii, da’ partea de coordonare a creierului cu mainile pe volan si pe mestecaru’ cela de frana de mana, nu mi-a iesit si nu imi va iesi niciodata… Si, ca orice filozof, dupa multe incercari si erori, am decis ca plasticul cela e si el bun la ceva – si acum strange praful pe undeva, prin comoda cu carti, agende si lucruri de care poate voi avea nevoie (dar poate nu) in urmatorii cinci ani…
Invatarea excelului mi se pare super usoara – e o chestie de-aia de inveti facand… Ceea ce presupune ca iei frumos calculatorul si incepi sa te joci prin meniul de help… sau, alternativ, iei frumos o carte gen „Excel for dumb-heads” si citesti si citesti si iar mai citesti, ca sa stiti ca excelul se invata genial citind…
Invatarea unei limbi straine e o chestie minunata – pe mine ma bate gandul (serios, am si vanataile care sa o dovedeasca) sa imi dau examenul de traducator de la ministerul ala cu justitia… sau ala de cultura… nu mai stiu care…
Anyway, asa cum zice si tanti asta, nu cred ca astea sunt solutiile pentru a-ti gasi mai repede un loc de munca potrivit nivelului tau de incompetenta. Pur si simplu trebuie sa stii ce vrei si ce cauti si sa te apuci sa inveti si sa cauti in directia respectiva.
Ei, dar cu asta nu mai sunt de acord:
<<Indiferent de solutia de pregatire aleasa, cei interesati de o schimbare a locului de munca trebuie sa aiba cativa bani pusi bine, pentru ca, programele de formare profesionala pe piata locala pot depasi cu usurinta 1.000 de euro.>>
Sigur ca da… Trebuie sa pui deoparte bani pentru training, ca singur daca citesti, iti cade ceva… Yep, of course! Si musai trebe sa scrii in CV – cum a scris subsemnata – ca ai facut tznshpe mii de cursuri (eu chiar le-am facut, m-am si dus acolo si am luat si diploma de la unele si pe unele am dat si bani)… Si, daca n-ai coach, mama… sa ti-l cumperi!!!
Eu am descoperit in 2007 – un an de cotitura majora in cariera si in viata mea, o chestie foarte mishto – imediat ce am schimbat oamenii, mi-am schimbat si perspectiva asupra vietii… S-a intamplat la un curs, la Galati… prima mea iesire singura in lume, dupa facultate (la Brasov) si dupa mutatul la Bucuresti… Cand m-am intors de acolo, am constatat cu durere in suflet ca eram incredibil de nefericita si ca asta imi dauna imens sanatatii mintale si fizice. Si mi-am dat demisia… Fara cei 500-1000 de euroi pe care ni-i recomanda autorul articolului si fara a imi face planuri…
A doua chestie fantastica a fost ce s-a intamplat dupa: au inceput sa curga oportunitatile… Si eu am fost deschisa la ele… Si le-am acceptat…
Cea de-a treia chestie fantastica a fost aia cu masterul de educatie a adultilor – intotdeauna mi-a placut domeniul educatiei si, desi nu se pupa cu ce faceam eu la scarbici, am decis sa o fac si pe-asta… Si am facut-o! A fost poate cea mai iluminanta experienta academica a mea de pana acum…
Ce e si mai fantasmagoric – si asta nu e neaparat o chestie de consiliere si orientare profesionala a celor ce imi citesc blogul, cat o revelatie personala… Cu cat am invatat mai mult, cu atat mi-a fost mai usor sa invat… Nu spun” nu” nici unei oportunitati, uneori muncesc si sambata si duminica si uneori muncesc si fara bani… Nu cred ca mai am entuziasmul pe care il aveam la 25 de ani… dar compensez prin faptul ca vreau sa fac o chestie buna si de obicei, daca nu imi dau singura peste picioare, o si fac…
Asa… sfat pentru cei care vor sa isi gaseasca un nou loc de munca:
Daca vrei sa iti gasesti un nou loc de munca, intai hotaraste-te ce vrei sa faci… Apoi, cauta si iar cauta, si citeste, si du-te si vorbeste cu oameni care lucreaza in domeniu (nu iti face probleme, tuturor ne place sa vorbim despre noi insine si despre ce tari si mari suntem), si nu renunta! Iar daca mai intai ti se ofera un alt job, orice alt job, baga la 2-20 entuziasm si disponibilitate si responsabilitate si amabilitate si asa mai departe, pentru ca, vorba matusii mele din America (o tipa geniala si foarte, foarte mishto – nu pentru ca e matusa mea, ci pentru ca asa e ea!), atunci cand ti se ofera un job marunt si neimportant, atitudinea este cea care sta intre tine, unemployment si jobul ala pe care ti-l doreai… E o poveste adevarata in spate, dar e pentru alt articol…
Melania
Citesc azi, aici, ca si ASE a renuntat la examenul de admitere…
Ce sa mai comentez? Ca mi-ar fi placut sa ma nasc in 1991, ca sa intru acum pe baza de rezultate la BAC? Sau ca, vorba cuiva, cineva le-a luat oamenilor alora bila de pe acoperis (eu, sincer, nu m-am prins care era bila cu pricina, dar asta e alta poveste)…
Deci nu mai comentez. E criza. E normal. Mai mult decat atat, suntem capitalisti – profii universitari trebuie sa manance, tinerii absolventi de liceu trebuie sa isi ia si ei o diploma, everyone is happy…
Minunat!
Melania
De ceva timp incoace postez din ce in ce mai rar.
Sincera sa fiu, nu mai am puterea sa scriu, ca subiecte am o groaza… Pur si simplu ma prosteste ceea ce se intampla in jurul meu de la o vreme incoace si asa ca prefer sa stau calma de tot si sa pastrez nivelul indoielii celor din jur cu privire la inteligenta si capacitatea mea de intelegere si de toleranta.
Citesc azi (ce-i drept, sa-mi fie rusinica, pentru ca subiectul e vechi), ca bancile vor sa preia o serie de sarcini ale organismelor cele intermediare (o-i-uri de acum incolo prin articol). Ca asa s-au uitat niscaiva oameni dashtepti si umblati, nu ca noi, astia care habar nu avem pe ce lume traim, peste gardurile cele europene, in curtile lui Patrocle si lui Cezar (n-am gasit alte personaje) si au vazut ca la ei, asa e…
Si, in marea lor competenta… care de mare ce era, nici ca se mai vedea (apai, la inaltime, mai greu cu soarele aista), si in marele lor tupeu, bancile (sau reprezentantii lor), considera ca ele ar putea sa preia neste task-uri de la gigeii si marioarele de prin o-i-uri, care munceste vitejeste pe n-25% salar si semneaza pe milioane de euroi… Asa, ne-platiti si ne-ingrijiti si uitati di tata suflarea pamanteasca si mai ales de capii tarii asteia…
Boooooon!!!
Cand se uitara dansii peste gardurile celea, oare nu se uitara si ca majoritatea bancilor care cik preluara rolurile de o-i-uri, le-au dat mai departe la… 1, 2, 3, ta-ta-ta-ta-ta-ta! firme de consultanta… ca doar nu isi vor freca functionarii cei bine platiti ai bancilor manecutele pe dosarele de finantare ale aplicantilor… nu? ce sa mai zicem de cele 4 criterii de selectie bine cunoscute sau de alte trivialitati…
Cred ca viitorul propus de mine este unul sumbru, dar hai sa exploram… Din ce „traieste” firmele de consultanta? Din scriere de proiecte si din implementare de proiecte… Si, uneori, din monitorizare si evaluare…
Da-le ocazia sa isi bage gherutele in cascaval, si iaka conflictul de interese cat casoaia lui Vlad Dracu’…
Deci… mie nu mi se pare o idee buna… Mai mult, nici lui Vladut nu i se pare o idee buna… pe bune, mi-a zis el mie, ieri, intre doua gangureli si o sticluta cu ceai: „Mela, acilea ceva miroase urat – si poti sa imi verifici scutecul, nu e de la mine!”
pe care le promovam despre noi insine…
„It’s not my job!” – Nu e treaba mea…
De cate ori ati auzit chestia asta in ultimele 2 saptamani? Hai sa zicem o luna… sa avem de unde sa alegem… Poate unele dintre aceste declaratii erau in gluma. 🙂
Scriitoarea blogului astuia – http://blogs.techrepublic.com.com/career/?p=2260&tag=nl.e101 – desi se ocupa de IT, e destul de ok… pentru o hasherista… Mie mi-au placut in mod deosebit si comentariile si de-aia vreau sa si scriu despre aceste profetii ale noastre care se indeplinesc… Dar cu ce pret?
Eu am auzit sintagma asta de cateva ori bune in ultima luna… Reactia mea este una de respingere totala a acestei propozitii – ok, poate ca nu e treaba mea, dar cineva trebuie sa o faca. De ce nu eu? Ce? Imi cade ceva?
„It’s not your job!” – Nu e treaba ta…
Asta am auzit-o si mai recent… Depinde de context – uneori e bine si frumos, alteori e clar un semn de lipsa de autoritate si responsabilitate. Deseori irosite pe altii, care nu le merita si nici nu „stie” sa le foloseasca…
Cand auzi „nu e treaba ta!”, prima senzatie e sa il iei la pumni pe cel care ti-o zice… Dupa aia te iau nervii pe propria si ilustra-ti persoana, dupa care incepi sa te obisnuiesti cu ideea… Eu am ramas la stadiul numarul 1.
Pe vremuri, cand la job aveam assistant manager, mi se spunea: „Nu mai xeroxa tu, da-i lui X! E treaba ei!”
„Zau? Da’ ce? Mie imi cade ceva daca fac o copie?”
Dupa ce fata respectiva a plecat, raspunsul la usa, facutul cafelelor (fiti atenti, sunt draguta acum… Daca ma ofer sa va fac cafea, fugiti repede!), facutul ceaiului traditional si verde (impreuna), xeroxatul si toate celelalte s-au impartit la cei ramasi. Un best practice spune sa nu faci nimic din ce facea ultimul om care a plecat, pentru ca ii iei automat locul si vei fi urmatorul care pleaca sau va fi concediat, in caz de necazuri in paradis… pardon! in firma…
Nu sunt de acord – poate ca nu stiu eu sa fac decat cafea care iti da automat atac de cord, dar stiu sa fac altele si mai vesele… Asa ca am un avantaj comparativ puternic – sau mai multe.
„I have never done this before!” – N-am mai facut asta niciodata…
Si?
Nu, pe bune… Si daca nu ai mai facut o copie xerox niciodata, un scan, nu ai mai pus niciodata o capsa in capsator… Ce astepti? Sa se copieze singur documentul? Sa se scaneze singur? Sa se puna singure capsele in capsator?
Sau sa vina assistant managerul sa faca asta?
Dintre toate, asta ma enerveaza cel mai tare…
Melania
PS: De ce tema asta? Si care-s profetiile?
Tema asta – pentru ca e desteapta… si mishto…
Profetiile: eu n-o sa fiu niciodata mai mult, pentru ca, in definitiv, nu vreau… imi place inflexibilitatea si lipsa de responsabilitate… si prefer mediocritatea…
Postarea de mai jos nu are nici o legatura cu persoane reale si in carne si oase – suntem pe taramuri virtuale si aici totul e posibil. Aflate fiecare in casa, vila, peshtera, vizuina, castelul vrajit sau cum vreti sa ii ziceti, in fatza calculatorului – musai notebook sau laptop, si musai cu camera video si tot felul de gadgeturi, pe care eu, nefiind IT-ista, nu vi le pot enumera… Despre cum ar arata mamitza, mamitzica si mam-mare in secolul TIC si de ce urasc eu vulgaritatea:
Ora pranzului in living la Mamitzik, o (tanara?) mamica de numai 30 si un pic de primaveri:
Mamitzik: „mamitzo, nu shtiu ce sa ma mai fak cu asta… n-a mankat nimic azi, cred ca e bolnav”
(Asta, recte Gulitza modern, sta la laptopul celalalt si se joaca Warcraft de la ora 7:30, cand a facut ochi. E un mic ingeras, la vreo 5 anishori, supraponderal si extrem de nervos. Acum ii omoara pentru a n-shpea oara pe nishte amaratzi si sare sangele pe ecran intr-o fericire. Auzind ca se vorbeste despre ilustra sa persoana, copilul scoate niste sunete de neinteles si isi continua macelul)
Mamitza: „ia, da asa camera sa il vad si eu… vai, mititelul… trebuie sa ii dai ceva de mancare…”
Mamitzik: „m-a innebunit, tu… nu vrea decat fast-fud-uri… ar trebui sa ii dau si eu ceva mai sanatos, acolo”
(Subnutritul striga in gura mare: „vreau mec! mec! mec! si apoi continua sa omoare nevinovati pe acolo)
Mamitza: „ce-ai, fta? eshti proasta? ia-i copilului un hamburgher, nu vezi ca-i ies ochii din cap de foame?”
(convinsa de intzelepciunea celor mai in varsta decat ea, Mamitzik cedeaza)
Mamitzik: „Shezi mumos, mama! se duce mama acum sa itzi ia un happy meal…”
(Cand sa se ridice, intra pe mess si Mam-mare, care traieste, evident, intr-o si mai intunecata si ultra-impopotonata scorbura… pardon, viloaie)
Mam-mare: „ce faceti, fetelor? haidetzi sa facem o conferintza”
(conferinta???)
Mamitza: „of, lasa-ne, tu… asta micu’ n-a mancat nimik azi… sufletelul mic… uite cum ii ies oasele… si nebuna asta nu vrea sa se duca sa ii ia un happy meal! o nimik toata… of, dak nu e mamitza acolo sa aiba grija de baiat!!!”
Mam-mare: „care asta micu, fa? tu nu il vezi cat e? ma da jos, nu alta!”
(Cand sa zici ca a aparut vocea ratiuni… asa, vulgara, cum e ea…)
Mam-mare: „ce happy meal! ia-i draga, un big mec d-ala… ce? asta e copil de happy meal?”
(Mititelul urla ca vrea jucarie…)
Mamitzik: ‘vedeti? vedeti ce trebuie sa sufar eu in fiecare zi? of, sunt depasita… nu mai pot… ma duc sa ii iau si happy meal si big mec… si o sa imi iau si eu o salata… nu mai am chef de nimik”
Mamitza: „asha sa faci… ia-l si pe el sa ia un pic de aer… e cam incercanat… gata! I’m out!”
Mam-mare: „si eu… vin fetele la mine sa jucam un popa-prostu’… te-am lasat”
(si lasata a fost… Mamitzik isi dezlipeste cu greutate odrasla de laptop – forcepsul si cu diversele instrumente aflate la indemana, printre care si cantitati industriale de bombonele si ciocolatele servesc fie mituirii copilului sa lase dracului calculatorul, fie fortarii lui, oricum, efectul e acelasi…)
Discutia continua, de data asta intre mama, care este depasita si copilul, care stie exact ce butoane sa apese…
Mamitzik: „hai, Gulitza, sa te duca mama la o plimbare… sa-ti ia un mec”
Gulitza: „nu! eu vreau sa ma joc… uite, vezi, i-am omorat si pe astia…”
Mamitzik: „hai, mami, in parc. mergem sa il vedem pe x, y, z… stii ce mult iti place sa te joci cu ei…”
Gulitza: „ma enerveaza. sunt niste ageamii… auzi, nu-i lasa mamele lor sa stea la calculator mai mult de o ora…”
(Mamitzik incepe sa creada ca mamele astea au, pe undeva, oaresice urma de dreptate…)
Mamitzik: „haide, mama! te imbraca mama frumos…”
(NOTA: Cuvantul autoarei: n-am priceput niciodata de ce mamele insista sa isi imbrace plozii – mai ales pe cei de sex masculin… singuri se descurca muuuuuult mai bine, exceptand, evident, momentele cand isi pun sosete negre la pantofi sport albi… dar si eu patesc asta, asa ca nu mai comentam…)
Gulitza: „nu si nu si nu si nu!!!”
(NOTA: Cuvantul autoarei: asta e momentul la care eu il dezmosteneam… evident, nu cred ca as ajunge la un astfel de moment, pentru ca eu nu mi-as lasa copilu’ la tembelizor si nici la calculator)
Mamitzik (intr-un acces de autoritate): „imbraca-te singur! mergem!”
Surprins, copilul se duce in camera lui sa se imbrace. Mamitzik isi pune tzoalele de firma, ochelarii ultimul tzipat, isi ia cheile de la masina (parcul e la 10 minute distanta de mers pe jos, dar nu face sa isi omoare tocurile) si isi cheama odorul, care, culmea! vine fara sa comenteze…
In parc…
Gulitza trage de codite toata populatia feminina, ii bate pe toti copiii mai mici decat el si are tupeu chiar si la unii mai mari (nici nu e greu…) si reuseste sa irite cel putin 3 bunicute, in vreme ce mamica lui se relaxeaza (oare?) pe o banca, tipand din cand in cand dupa el:
„Gulitza! nu, mama! nu ai voie acolo!”
„Gulitza! nu mai lovi baietelul cu lopatica! lasa-l in pace!”
„Gulitza! Gulitza! Gulitza!”
Un nene binevoitor se apropie de mamica si o felicita pentru copilul ei atat de energic. Cu tact, incearca sa aduca vorba despre greutatea lui, precum si despre evidenta lipsa a celor 5 ani de acasa (pana acum)… Mamitzik i-o taie scurt:
„lasa-ma, dom’le, copilul meu n-o sa creasca un comunist asa ca tine!”
Indignata, Mamitzik se duce sa isi ia copilul si sa il duca acasa, unde il asteapta unicul sau prieten, laptopul cu jocuri sangeroase…
„hai, Gulitza al lui mama, sa mergem acasa, sa te joci”
Gulitza, fascinat de coditele unei fetite, ii urla in treacat: „nu vreau! mai stam!”
Mamitzik, iritata, incearca sa il forteze sa o lase pe copila in pace. La stilul in care trage Gulitza de codite, copchila cu pricina s-ar putea sa cam ramana cheala…
In fine, reuseste sa il convinga sa dea drumul copilei si il trage viguros dupa ea.
„proasto! lasa-ma sa ma joc! proasto ce esti!”
****************************
Sigur, as mai putea continua si cu rostogolitul pe jos, cu urlatul si cu o multime de alte manifestari inumane si nepotrivite unei varste asa de frumoase…
Din pacate, este soarta multor copii din zilele noastre. Din pacate, cand vad asa ceva, ma gandesc ce bine era daca parintii (ca vina a lor e, nu a copilului) ar fi fost sterilizati in momentul in care s-au casatorit.
Asa cum spuneam intr-o postare anterioara, e o diferenta intre a fi nesimtit si a fi asertiv. E o mare diferenta intre a fi rautacios si a iti sustine dreptul teritorial pe locul de joaca (si eu faceam asta si am tras destul de multe fetite de codite si am batut destul de multi baietei, ba am mai si zgariat-o pe educatoare pe decolteu)… Si, evident, a-ti arata proasta crestere este un lucru extraordinar de neplacut… mai ales pentru parintii din dotare…
Eu mi-am luat cate o papara ori de cate ori am comis cate o chestie din asta:
– cand nu voiam sa mananc ce mi se punea in farfurie, trebuia sa astept cina… sau, eventual, micul dejun de a doua zi. Dupa cate un post negru auto-impus, mancam si mere cretesti. Aveam un mar din asta in gradina…
– daca bateam pe careva, nu mai aveam voie afara pana nu incepeam sa ma comport omeneste… din fericire, nu am batut pe altii (prea mult) si oricum mie imi placea sa citesc, la fereastra…
– daca vorbeam urat cu ai mei… bai, deci mama ma lipea… v-o spun cu mana pe inima, desi ea neaga chestia asta
Ma mir ca cei mai multi parinti nu isi dau seama ca educatia incepe si se termina in familie.
Comentarii recente