Nu ca n-as avea ce face – in momentul asta sunt intr-o pana fantastica de inspiratie – dar m-am apucat sa citesc ce mai produc cei care gestioneaza minunatul site de job matching ejobs.ro si trimit, ca in fiecare saptamana / luna abonatilor.
Am inceput cu aceasta capodopera, din care aflam cat de concludente sunt cercetarile efectuate de companiile de resurse umane pe cobaii din IT (care e clar ca nu au suficient de lucru, din moment ce se lamenteaza pe marginea faptului ca sunt extraordinar de ocupati). Acelasi lucru se poate spune si despre angajatii din consultanta sau din educatie, sau din sanatate (desi fetele de la clinica unde ma duc eu – privata, ce-i drept, nu se mai plang ca lucreaza de dimineata de la 6 pana la 9 seara, in 2 schimburi), sau din domeniul bancar, sau… sau… sau…
Faptul ca romanii sunt din ce in ce mai stresati nu este un secret, ci o stare de fapt care se construieste de cativa ani buni. De cand am inceput eu munca (in sept. 2004), am tot avut ocazia sa vad, sa cunosc si sa traiesc momente de fericire absoluta, in care daca munceam 2 ore din ziua de munca eram maestra si momente de iad pe pamant, cand plecam de la serviciu dupa 2 zile de munca continua. Sau dupa 7. La chestia cu saptamana de munca inceputa luni, saptamana n si terminata duminica, saptamana n+2, cu odihna pe sponci, nici nu vreau sa ma mai gandesc. Pentru cei pana in 30 de ani (cum am fost si eu pana in iunie anul asta), acest lucru este de-a dreptul criminal. Stiu din experienta proprie, asa cum mai stiu si ca un fost coleg, aflat la venerabila varsta de 38 de ani la momentul acela, mi-a spus ca o sa ma obisnuiesc. Avea dreptate, dupa cum aveam sa descopar si eu.
Pentru cei mai multi romani, munca este o scuza… In principal, este o scuza pentru modul de viata nesanatos pe care il au (a se vedea exemplul subsemnatei), pentru faptul ca nu se implica in mod calitativ in viata copiilor lor, pentru faptul ca isi ofera recompense mult mai scumpe decat ceea ce castiga, doar ca sa mai castige niste bani, etc.
Se pune intrebarea – vom munci mai mult sau vom fi aproape de familie?
Eu, care n-am nici o competenta in domeniu si n-am facut nici un studiu pana acum, va spun ce simt eu: noi nu muncim mult, ci muncim prost. Nu avem nici un fel de directie, iar departamentele de resurse umane (cele mai multe), in loc sa faca analize privind incarcarea personalului si analize de nevoi de formare, fac cercetari stupide. E si normal ca o persoana care nu are trasate sarcinile sa nu stie ce se asteapta de la ea (cazul meu, in multe ocazii). De asemenea, e normal ca o persoana intrerupta de 20 de ori pe zi de propriul telefon mobil, sau de pauza de tigara, sau de 50000 de intrebari stupide, sa nu fie productiva (ceea ce e cazul in multe joburi). Si, de asemenea, nimic nu e mai neproductiv decat crizele de timp. A cui e vina? A managementului, care nu isi indeplineste prima si cea mai importanta sarcina – planificarea.
A doua chestie pe care am citit-o si mi s-a parut la fel de relevanta cum mi se pare si sustenabilitatea si egalitatea de sanse si dezvoltarea durabila in cererile de finantare este acilea. Pe scurt – ai cele 7 trasaturi ale angajatului ideal?
Hai sa le vedem:
1. obiective precise… Ce ma costa sa spun la interviu ca peste 5 ani vreau sa fiu mama, sotie si profesionista si mai stiu eu ce? Absolut nimic. De fapt, asta a fost unul dintre motivele pentru care am fost eu angajata in septembrie 2004.
2. au un plan de bataie pentru atingerea obiectivului / obiectivelor proprii – si eu aveam un plan de bataie, da’ pana la urma am renuntat la a fi sotia cuiva si mama cuiva si m-am concentrat pe cariera… Nu regret chestia asta, dar ceea ce este important de stiut pentru cei care sunt la inceput de cariera este ca lumea se asteapta ca ei sa fi copilarit pana la varsta la care termina facultatea (22-23 de ani), dupa care ar trebui sa inceapa sa moara pe baricade. Retineti – ca sa fiti un bun soricel, numai bun de pus la munci sisifice, trebuie sa fiti prelucrat. Daca sistemul de educatie, publicitatea temebelizorul si jocurile de tip Travian si Farmville nu si-au atins scopul, cu siguranta procedurile si memo-urile ce va vor fi transmise vor ajuta la spalarea creierului. Orice plan de bataie va deveni inutil, iar voi veti merge din job in job pana la pensie…
3. trec la actiune… Alta balarie… Si, cum ati pornit voi sa va indepliniti obiectivele si planul? Poti spune orice, ideal este sa nu taci, atunci cand esti intrebat. Ca si sustenabilitatea si egalitatea de sanse din cererile de finantare, totul este la nivel declarativ.
4. isi asuma responsabilitatea… Da… ce e aia? o sa ma intrebati. Si eu o sa va raspund: este chestia aia pe care daca ti-o asumi, nu vei mai parasi niciodata acel job, pentru ca sigur nu va mai fi altul care sa si-o asume. Mi se pare cam greu pentru oricine sa isi asume responsabilitatea pentru tot ceea ce se intampla intr-o activitate, cum i s-a intamplat odata unei prietene, care a ajuns sa faca tot si sa si-o fure pe chestia asta, pentru ca persoana responsabila de activitate nu stia de unde sa inceapa si unde sa ajunga (adica nu avea 1-3).
5. entuziasmul – Asta si cu initiativa sunt cele mai grele cuie pe care ti le poti bate singur in sicriu. Pe bune! Eu sunt o tipa entuziasta de felul meu si mai am si pacate de luat initiativa. La unele locuri de munca am avut nevoie de o gramada de suturi ca sa imi dau seama ca, de fapt, initiativa si entuziasmul NU erau dorite si nici necesare. Deci, cand gasiti angajatorul ala care chiar sa va vrea entuziasti, sa imi dati si mie de stire, ca poate mai e speranta.
6. dezvoltarea personala – mda… alta chestie declarativa… stiti, cand spuneti ca vreti sa faceti nu stiu ce master, cum a fost si cazul meu, chiar sa il faceti. Adica sa va duceti si sa va preocupati, mai ales daca e vorba despre un master complementar si nu unul de specializare (sunt sanse ca cel de profunzime sa nu fie chiar atat de profund). Si sa fiti foarte clari in mesajul transmis – de fapt, ma intereseaza doar hartia… Pentru ca daca asta e tot ce va intereseaza, puteti sa va luati o imprimanta mai buna si sa va printati singuri dovada…
7. candidatii ideali sunt echilibrati. Ca si cum poti sa stii daca o persoana are toate suruburile stranse ca lumea pana nu lucrezi cel putin 1 luna cu ea, in conditii de stres. Dar v-am mai zis eu… habar n-am de cum fac onorabilii domni si onorabilele doamne din hasher selectia personalului. Banuiesc ca pe principiul: „daca imi seamana, inseamna ca e ok”.
Gata… mi-a trecut… Cel putin pana data viitoare.
De ce nervii mei? Clar nu numai din cauza de citit acele elucubratii stiintifico-fantastice hasheriste si tricks and tips pentru viitorii profesionisti, ci mai ales din cauza de americanizare a societatii romanesti (mi-ar placea sa ni se ofere si sursele reale ale acestor idei, ca sa vedeti ca nu sunt eu obsedata).
Cu cat vad in ce hal am ajuns, ca natie, cu atat ma apuca din ce in ce mai tare nervii. Si in situatia in care ma aflu acum, coerenta imi este pusa la mare incercare, asa ca va las si va povestesc mai incolo despre ce imi mai provoaca ganduri.
Melania
Am o intreaga teorie despre monitorizare – de obicei intra la ofertele tehnice si in propunerile de proiecte (in 2 pagini pe POS CCE si in 2 fraze pe ActionWeb), cu livrabile si cu tot ce mai vrea muschiul vostru…
Revenind la proiecte – si nu la oricare dintre ele, ci chiar la cel de slabit droaia de kilograme pe care le-am pus pe mine in ultimii 15 ani… Cred ca trebuie sa schimb project managerul. Azi a uitat sa ia ingredientele pentru micul dejun de maine. De ce? Pentru ca a uitat sa faca raid prin frigider si sa verifice daca mai are ce manca la mic dejun. In schimb, a luat iaurt. O sa devin fan iaurt.
Deci… monitorizarea… eu cred ca e partea cea mai importanta dintr-un proiect, mai ales ca toti cei implicati in implementare ar trebui sa se ocupe cu asta. Intr-un one-woman project, cum e cel cu slabitul, uneori devine de-a dreptul imposibil sa apreciezi toate variabilele si sa pastrezi o evidenta clara a tot ceea ce ai facut in ziua / saptamana / luna cu pricina.
Ce am facut eu ca sa stiu – cat de cat – cum stau cu proiectul meu de slabit? Adica – pe romaneste – cum am abordat problema monitorizarii?
1. lista de alimente – mi-am cumparat doar ce era in dieta recomandata de doctor, evident transpus in lista
2. inregistrarea meselor – intr-un caietel care acum arata ca naiba, mi-am scris tot ce am mancat intr-o zi… de aproape 3 saptamani incoa’
3. compararea cu „baseline” – am pornit de la 89 de kile. Tot ce e in minus e bine… Nu? De asemenea, am pornit de la niste blugi care mi-au placut si imi plac enorm (luati de la Iesi, acum aproape 9 luni), care pana acum cateva luni imi fusesera lejeri si care s-au stramtat pe masura ce eu incercam sa iau decizia de a imi parasi fostul loc de munca. Acum sunt bine-mersi in blugii din februarie 2009 (iar asta singur este un semn ca sunt pe drumul cel bun – aia erau blugi de slabanoaga, pentru ca i-am luat la 75 de kile).
In ritmul asta o sa incap in blugii de la Mimi la Craciun. Sper.
Pe scurt, monitorizare inseamna sa urmaresti planul, sa documentezi rezultatele si sa intervii, atunci cand este cazul… Iar daca nu e cazul, vorba cuiva: „De ce sa repari ceva ce nu-i stricat?”
Melania
Pana acum ceva timp – mai precis pana azi dimineata, cand am fost trezita de vecinii pe care ii apucasera demolarile pe la 3 dimineata…
Pana azi pe la 10, cand am iesit sa imi iau o paine de secara si am descoperit ca domnii de la reabilitare termica strica scartaitoarea pusa pe bloc scotand fierataniile puse de nea Nicu sau de locatarii care si-au inchis balcoanele in orice moment din 77 si pana in prezent, ca sa puna termopane…
Pana pe la 1:30, cand m-am urcat in tramvai cu gandul sa ajung ca un om normal in Victoriei, pana in 2 si 15 si am vazut cat de lipsiti de civilizatie sunt romanii, de la cel mai mititel si pana la cel mai in varsta… si credeti-ma, a fost full, asa ca am avut ce vedea…
Pana ce n-am coborat din respectivul tramvai sa vad o multime de indivizi si individe, care sfideaza orice regula de circulatie si se iau la tranta cu inevitabilul, traversand pe rosu si parca, si mai si, in ciuda aluia care vine cu bolidul cu 60 de km/h, gandidu-se ca prinde verdele…
Pana ce n-am intrat sa imi iau o apa minerala, din acelasi magazin de unde am luat apa minerala de acelasi tip timp de 1 an si ceva, si acum, de vreo 3 saptamani, cam zilnic… si individa care vinde acolo, pe care nu o pot caracteriza decat ca lipsita complet de orice tip de competente de comunicare, imi zambeste tamp si nu spune nici „buna ziua” si nici altceva…
Ei, bine… pana in acest moment, la care scriu acest articol, dupa ce am urcat 11 etaje sa ajung la locul unde urma sa aiba loc o intalnire pentru planificarea unor proiecte (Doamne! cum e posibil sa nu existe cel putin o solutie de back-up pentru lifturile inundate? Cum e posibil sa fim in secolul al XXI-lea si totusi, sa avem probleme existentiale de tipul: de ce trebuie sa urcam 10 sau 11 etaje pe jos???)… nu mi-am dorit niciodata sa plec din Romania.
Azi imi dau seama ca:
1. ori eu sunt tampita ca stau acilea
2. ori poporul asta este de o prostie, de un grobianism si de o delasare totale
3. ori vine Apocalipsa si oricum nu mai am ce face…
Oricare dintre cele 3… si imi dau seama ca s-ar putea sa fie 1 la fel de bine ca oricare alta optiune viabila, nu imi vine sa cred ca un om care are pretentia ca e normal la cap (cum incerc sa nu fiu in fiecare zi si cum nu am pretentia ca sunt) poate sa traiasca intr-o astfel de tara.
Ma gandesc ce pacate om fi avand, noi, cei ce traim in era asta, si cum de le platim fiind inconjurati de atata nepasare, delasare si lasitate…
Micile voci interioare (aka Dracusorul si Ingerasul) imi soptesc sa nu mai fiu suparata, ca nu voi schimba nimic. Pot doar sa imi schimb atitudinea si reactiile la ceea ce se intampla in jurul meu. Dar stiti ce? Pentru prima data in aproape 7 ani de cand sunt in Bucuresti, nu vreau sa imi schimb atitudinea si reactiile. Azi sunt suparata foc si uite-asa, de-a naibii, nu vreau sa imi treaca cu una, cu doua.
Melania
Asa cum va spuneam si mai devreme saptamana trecuta, riscurile in proiecte sunt la tot pasul. E nevoie de o monitorizare stricta, din partea tuturor membrilor echipei, pentru ca altfel se duce naibii sandramaua.
In primul rand, ce e riscul?
Riscul este un eveniment nedorit, caracterizat prin doua aspecte, ambele ingrate, si anume:
– probabilitatea de aparitie
– impactul asupra activitatii / proiectului
In general, se apreciaza in literatura de specialitate ca exista modalitati de a evalua riscurile si din punct de vedere financiar. Eu prefer abordarea de mai sus – probabilitate/impact, cu o scala de valori de genul: foarte mic(a) / mic(a) / nici/nici / mare/ foarte mare, iar evaluarea pierderilor o facem ad burtissima, sau, cum se spune in lumea academica, pe baza spuselor expertilor… experti pe care ii cunoastem intim, ca doar le vedem moaca in oglinda de la baie dimineata…
Dupa ce am identificat riscul cu pricina, probabilitatea si impactul si am povestit ce nashpa o sa fie daca se intampla, e momentul sa furnizam si metode de anihilare partiala sau completa sau strategii de mitigare, cum li se mai zice… Adica… asta e, suntem in rahat daca se intampla X, dar hai sa facem ceva sa si iesim de acolo, ok?
Daca luam strict proiectul meu de slabit – si da, Doamne, ca numai el sa aiba parte de riscuri, hai sa vedem ce tipuri de riscuri vom intalni si care sunt:
1. eu mi-am inceput cura de slabire cu dieta, proceduri si mai stiu eu ce, dar nu mi-am setat si creierul sa lucreze in directia slabitului… Impact major, probabilitate medie… Consecinta ar fi pierdere de timp si bani, ca oricum nu voi da jos nici un kil pana nu imi setez neuronul. Solutie: facut un wish-board, pe care sa pun poze cu femei zvelte (nu schiloade) si repetat pana imi vine rau „Eu sunt slaba, eu sunt slaba, eu sunt slaba” sau „in mine e o persoana slaba care asteapta sa iasa la iveala” (iar fratele meu va spune: „Numai una, draga?”)
2. binevoitorii care imi ofera mancaruri interzise… Probabilitate medie, impact major. Consecinta – sunt mai multe posibilitati – una ar fi sa sar in aer intr-o buna zi. Alta ar fi sa ma cert cu toti cei care imi ofera bunataturi. Solutia – Just say NO!
3. sa nu mai am bani sa imi cumpar mancare / urmez procedurile… Probabilitate – medie spre mica, impact – mediu spre mic. Consecinta – eu n-am gasit chestii grele acilea. Solutia 1 – nu mai fac procedurile (care nu ajuta decat la nivel de psiho-mumu si mentinut tonus al pielii) si imi rationalizez consumul de mancare (oricum mi se pare ca mananc mult). Solutia 2- imi iau o pereche de adidasi ca lumea si merg pe jos si ma apuc de belly-dancing si rationalizez papica.
4. sa ploaua si sa ninga si eu sa nu pot merge pe jos cat vrea muschiul meu… Probabilitate – mare, ca vine iarna. Impact – mare, ca e cea mai buna si cost-eficienta forma de miscare. Solutia – imi iau o umbrela buna.
Nu stiu in ce categorie de risc le-as putea include pe primele 2, cert e ca, pentru a usura munca celor ce lucreaza in project management, riscurile se impart pe sertarase:
– riscuri privind resursele umane – ca nu le gasesti, ca nu sunt pregatite, ca nu sunt disponibile
– riscuri privind tehnologiile – ca nu sunt compatibile cu ce ai, ca sunt prea moderniste, etc
– riscuri financiare – ca nu ai bani, ca ii ai, dar nu ii poti mobiliza pentru ca sunt investiti in terenuri si uite ce situatie nashpa acuma cu criza… etc
– riscuri de mediu – ca ploua, ca ninge, ca e inundatie => astea le cam poti trece la „force majeure” si la relatia ta cu Dumnezeu… Pe bune, unele chestii sunt dupa sufletul omului.
– riscuri de logistica – ca te lasa hotelul balta, ca avionul Blue Air nu decoleaza / nu aterizeaza, etc…
– riscuri organizationale si de management – asta se refera mai mult la parteneriate si la coordonarea unor structuri de acest tip
Per total, cam 4 categorii mari si late – resurse umane, tehnica, logistica si finantare.
Strategiile de raspuns sunt:
– acceptare – se aplica pentru chestii pe care nu ai cum sa le transferi, atenuezi sau eviti in nici un fel. De ex. invatamantul romanesc – nu avem cum sa evitam plecarea profilor buni, nici cui sa o transferam si nici cum sa o atenuam. De-aia suntem in permanent in caldare cu calitatea educatiei.
– evitare – ca pe front – gloantele curg si noi facem tot felul de miscari rapide si nu ne lovesc.
– atenuare – ok, ni s-a intamplat minunea, dar daca aplicam actiunea X, obtinem rezultatul Y, care e oricum mai bun decat situatia Z in care ne aflam acum.
– transfer – asta e „preferatul” meu, pentru ca e ca in bumperul ala care zice cam asa: „daca esti in rahat si totusi zambesti, inseamna ca ai gasit un tap ispasitor”… Pur si simplu, faci ca problema ta sa devina a altcuiva. O pasezi la alt departament, alt expert, etc.
Cam atat despre teorie si practica, va pup!
Melania
Hai ca am ajuns si eu ca Valentin (valentinmazareanu.finantare.ro) sa povestesc despre riscuri…
Azi proiectul meu de slabit a avut si prima provocare: a venit taica-meu cu o foame napraznica – evident, ce sa ii dau sa manance? Mere? (Se apropia ora gustarii si trebuie sa recunosc ca nu mai aveam mai nimic in afara de fructe)… Of, am uitat complet de zacusca de la Onesti – nu-i nimic, e si maine o zi…
Anyway – vin eu cu ideea geniala – hai sa iti comand o pizza… Nu, ca har, ca mar, ca nu vine repede, ca nu faci comanda doar de o pizza… pana la urma nu i-am mai comandat pizza. Dar i-am facut o omleta cu salata. Eu! Personal! Eu, care mor cand ma gandesc la o omletuta buuuuna, buuuuuna… si la o salatica cu sare si cu dressing…
Da… Intre timp, marturisesc ca sunt in plin proces de ingurgitare a unei portocale (gustarea de la 4 pm), care mai are ceva suc – doar cat sa nu am impresia ca mananc ata… si reflectez la natura umana. Si la nemurirea sufletului… prin infometare. Si la faptul ca, in mod constient, am ales sa mananc o portocala fara gust in locul unei omlete cu salata. Cred ca am devenit mult mai onesta cu mine insami. Iar kilogramul lepadat saptamana asta ma apropie de tinta mea.
Mai multe riscuri incepand de luni…
Cu drag,
Melania
Comentarii recente