Articolul anterior se refera la cat de tare m-a iritat pe mine bacalaureatul de anul asta.
Vinovatii – toti, mai putin elevii.
Solutii – mai punem niste camere si eventual, la anul, aducem si Jandarmeria…
Imi place jobul meu de acum, dar daca ar fi sa mi-l schimb, mi-ar placea sa fiu profesor. Si m-am gandit adesea, fiind eleva si studenta si masteranda, cum as fi eu ca profesor. Si ce as face, ca sa nu fac greselile profilor mei. Sa fac alte greseli, numai nu pe acelea.
Pai, in primul rand mi-as trata elevii ca pe niste oameni mari. Le-as explica de ce suntem acolo. Le-as spune ca invatatura e amuzanta, daca vrei sa te implici.
Le-as arata ca sunt creativi, ca au o gramada de idei faine si ca sunt demni de respectul meu.
Le-as spune povesti si i-as invita sa imi spuna povesti. As preda jumatate de lectie si apoi le-as da o tema de facut in clasa. Nu le-as da teme, pentru ca sunt sigura ca ar veni ei sa imi ceara.
As iesi cu ei in parc, cu un laptop si cu un modem mobil si i-as pune sa caute pe net ceea ce vad in jurul lor. Plante, animale, numele de pe statui, numele strazilor si tot ceea ce intalnim in jur.
I-as invata sa isi iubeasca orasul natal, sa il cunoasca, sa afle care sunt „eroii” acestuia – ce oameni deosebiti, ce artisti, ce scriitori, ce inventatori s-au nascut si au trait in locul in care cresc ei acum, sa isi imagineze ce gandea un Musatescu sau un Macedonski sau un Eminescu, pe vremea cand era ca ei.
I-as invata despre istorie privind monumentele din orasul sau satul lor. I-as duce sa vada cladiri vechi si le-as arata stilurile arhitectonice utilizate in diverse perioade.
Probabil ca as arunca in aer laboratorul de chimie, asa ca nici nu ma gandesc sa intru acolo…
Alti colegi ai mei spun ca motivatia elevilor de a invata nu mai exista – de ce sa invete si sa isi ia bacul, cand atatia oameni se descurca si fara sa aiba bac? Sigur ca nu ne referim aici la fotbalisti si la artiste de doi lei jumate… Dar pana si oamenii aia muncesc. Ma gandesc numai cat alearga fotbalistii aia pentru 30-40.000 de euro pe an. Si cate vocalize fac domnisoarele cu pricina… sa nu fiu rea… 🙂
Motivatia e in fiecare dintre noi. Educatia e o chestie PERSONALA! E o relatie „eu cu mine”.
Spuneam ieri pe blogul Madamei Birchall ca nu ne iubim copiii – comentariul a fost sters sau a disparut. Spuneam asta si pe blogul meu. Si am mai zis-o o data si pe marginea unui articol al lui Bogdan Glavan (aici).
„Nu ne iubim copiii, Bogdan. Asta e tragedia Romaniei. Daca i-am iubi, am face in asa fel incat sa avem timp in agenda noastra incarcata pentru a le verifica temele, pentru a trece pe la scoala pentru mai mult decat cotizatia obligatorie la dna invatatoare sau la dl diriginte sau la asa-zisul “fond” al scolii/clasei si i-am respecta si pe ei si pe dascalii lor.”
N-am zis-o eu prima… Chestia asta cu iubirea. A zis-o Frank McCourt, un prof american de origine irlandeza, care i-a invatat pe niste copii din suburbiile rau famate ale New York-ului literatura si limba engleza. I-a invatat sa scrie creativ punandu-i sa isi elaboreze propriile scuze pentru neprezentarea la ore, sau epitafuri, comemorari si anunturi mortuare. A descoperit cu ocazia asta ca profesorii mureau in moduri foarte violente, iar elevii, cand isi scriau propriul epitaf, erau foarte blanzi cu ei insisi.
Da… asta as face eu. Si stiu ca pare SF, dar am trecut printr-un liceu unde unii profesori lucrau chiar asa. O sa tin minte toata viata motto-ul dirigului meu, prof de fizica, spus deseori chiar mie, cand nu rezolvam cum trebuie o problema: „Mai usor ii sa bat o nuca in perete, mai, Coman, mai!”
Suferind de curiozitate cronica, am incercat chestia asta si e al dracului de greu sa bati o nuca in perete… 🙂
Melania
Neatza, tuturor!
Ieri m-am dus sa ma joc cu ala micu’ si am dat de un televizor. Si de stiri. Pe toate canalele se discuta situatia dezastruoasa de la Bac.
Ma uitam cu sila la niste copii foarte tupeisti care ziceau ca n-au putut copia, din cauza camerelor de luat vederi. Am scris despre ele aici, luand in bascalie masura asta si gandindu-ma ca, la fel ca toate lucrurile in Romania, chiar si camerele de luat vederi pot fi „pacalite”. Nu ma apuc sa tin o disertatie aici, dar e posibil.
Ma uitam, deci, la aceste emisiuni de stiri si mai aveam un pic pana sa imi explodeze ficatul de nervi. Ori don’soarele de la tembeliziuni i-au cautat fix pe acei tineri care pleaca la Paris boi si se intorc vaci, ori chiar asta este situatia intelectuala si de maturitate a Romaniei.
Se vede diferenta intre cei care se duc la scoala ca la serviciu (ca ala e serviciul lor) si aceia care se duc la scoala cu intentia de a invata ceva si care se duc apoi acasa si mai si citesc / invata / scriu / isi fac temele.
Am observat ca multi dintre jurnalistii care au scris despre Bac si despre situatia tragica a promovabilitatii de anul asta au tinut sa ii mentioneze pe acei dascali care nu te lasa sa copiezi si pe acei elevi care invata – fara indoiala, din ce in ce mai putini.
Si am observat ca majoritatea celor care cauta vinovati – adica profii, parintii si copiii – considera ca Dl. Ministru este diavolul in persoana, care a avut indrazneala si tupeul sa nu ii lase pe copii sa stea relaxati in timpul examenului.
Deci… Bacu’ de anul asta este un esec major pentru ca:
– ministrii de pana acum au intors sistemul cu susul in jos
– Funeriu este un nenorocit care pune camere de luat vederi in clase si aduce nazisti ca supraveghetori
– subiectele au fost prea grele
Bacul de anul asta NU este un ESEC RASUNATOR pentru ca:
– jumatate dintre copiii intervievati aveau priviri tampe si radeau (era socul!) ca n-au luat bacul
– o parte dintre copiii intervievati (si o parte egala dintre parinti) spun ca „A scris mult, doamna!” – mult, in umila mea parere, nu inseamna si bun
– diferenta intre copiii care au luat examenul si cei care nu au luat se putea vedea in postura, atitudine si privire. Sa explic: drepti, pozitivi si cu priviri inteligente…
– nu s-a invatat
– nu s-a predat ca lumea
Observ cu tristete doua lucruri:
– responsabilitatea pentru orice lucru care ni se intampla este a altcuiva. Nu zic, doamne fereste, sa se duca acum copiii aia care nu au luat bacalaureatul si sa isi taie venele, dar macar sa stea si sa se gandeasca o zi, doua, la ceea ce ar fi putut face altfel ca sa poata trece probele de la BAC. Sa isi puna problema: „Unde am gresit eu? Care sunt optiunile mele acum?”
– atitudinea noastra, ca popor, este 0 barat. Ne plangem ca am dat bani pe meditatii, dar cati parinti se duc si le verifica temele copiilor lor? Cati parinti merg la scoala sa se intereseze cum performeaza Gulita? Iar cand bietul Gulita nu ia bacu’, este vina profesorilor, a ministrului si a tarii asteia de doi lei jumate… Nu a mea, ca parinte, si nu a lui…
Lansez o provocare – eu n-am stiut sa fac problema asta initial si mi-a luat ceva timp sa imi dau seama care e solutia.
Se da sirul de numere: 523, 734, 853, 642, 725, 936, 423, 330, 606. Unul dintre aceste numere este un intrus. Care este numarul si care este regula?
Ca sa pricepeti, e o problema data la un concurs de matematica la clasa I. Am incercat orice, numai sa ma ridic la nivelul clasei I nu…
Melania
Nu, nu va speriati!
Nu e vorba despre nimic legat de politichia noastra sau despre economia noastra… sau despre alte chestii d-astea grele.
E vorba despre timpul vostru… Ma rog, pentru ca e blogul meu, e vorba despre timpul MEU si cum aleg eu sa il petrec.
Ce faceti voi intr-o zi normala? O zi a saptamanii, care, daca aveti noroc, nu seamana niciodata cu cea trecuta si nici cu cea care va sa vina.
Acum ceva timp am vazut „Ultima prelegere” a lui Randy Pausch, un profesor american extraordinar de iubit de studentii si colaboratorii sai.
AICI gasiti filmuletul si sper sa gasiti si 80 de minute din timpul vostru pentru a-l asculta pe omul asta. Pentru ca pentru el, aceasta era literalmente ultima prelegere. La nici un an dupa aceasta inregistrare a murit de cancer pancreatic.
Postarea asta vine dupa o conversatie de vreo ora si un pic cu o copila tare draga mie, verisoara mea Andreea, care imi povestea ca uneori nu stie ce sa faca cu timpul ei. Are 17 ani, eu am 31. Zic ca ma aflu in situatia de a fi avut 17 ani (si uite ca am supravietuit!) si de a fi avut si mai mult timp de pierdut.
Si incep cu o intrebare… Ati simtit vreodata ca timpul se comprima? Ca deadline-urile (sau sa fiu cusher si sa traduc: termenele limita) va cad in cap ca niste pietre uriase si va ingroapa si nu mai puteti respira?
Aia care n-ati recunoscut ca ati simtit chestia asta – RUSINICA!!! N-aveti decat sa traiti cu chestia asta, insa va spun din experienta proprie ca va mintiti cu nerusinare si singurii care sufera sunteti tot voi. Nu mai aveti timp sa va vedeti cu prietenii, cu familia, raspundeti in doi peri la telefon, va vedeti copiii doar la cina si ii intrebati ce note au luat si cam atat…
Eu am simtit chestia asta. Am simtit-o destul de mult timp si am momente in care simt cum o senzatie neplacuta de lipsa de timp incearca sa isi faca simtita prezenta. De obicei, respir adanc de cateva ori, imi indrept spatele, ma plimb cateva minute si ma intorc o alta persoana.
Nu pentru ca as avea mai mult timp, ci pentru ca asa imi schimb perceptia fata de acea teama nejustificata ca nu mai exista timp.
Planificarea face minuni, dar eu lucrez intr-un domeniu unde timpul si planificarea sunt foarte fluide.
Deci… vorbeam cu Andra la telefon si imi zice: „tu stii de cand n-am mai citit o carte?”
Zic „nu, dar tu stii de cand nu am mai citit eu o carte?”
Zice… „nu, nu ma speria!”
Si ii zic: „de azi dimineata de la 8:30” (asta era marti)
Deci… timp… Cum gasim timp?
Zilele mele sunt planificate super ok in perioadele 5:00-5:30 – 9:00 si dupa orele 19:00 pana pe la 22:00. Atunci e timpul meu liber. Dupa orele 22:00 este timpul meu de somn. Acu’ stie si tata clar cand poate sa ma sune seara… 🙂
In orele astea fac ce vreau eu. Intre 9:00 si 18:30, de obicei, muncesc. O data la o ora, o ora jumate imi iau 5-10 min personale. Merg la fantanita, imi iau apa, mai fac o gluma, mai ies pe terasa, mananc, rontai, ascut creioane. Orice sa ma deconectez. Ascult intotdeauna muzica cand muncesc. Daca nu e muzica de pe server (tot de mine pusa), e Mozart, Muse, Josh Groban, Run DMC, muzica ambientala…
Dupa cum vedeti, muncesc niste ore (uneori mai multe, alteori mai putine), am cel putin 6 ore si jumatate pentru mine. Pentru ceea ce vrea sufletelul meu mic si negru… 🙂
Iar in ceea ce priveste lipsa timpului si caderea termenelor limita in cap, nu le mai simt atat de sufocante. Nu le mai bag in seama. Que sera, sera… We’ll cross that bridge when we get to it…
Concluzia mea – noi ne furam singuri timpul, cand nu planificam. Si platim. Ne ingrasam. Mancam prostii. Ni se slabesc si suruburile care erau cat de cat bine stranse. Devenim demotivati, sau nervosi, sau apatici sau ne imbolnavim. Ii imbolnavim pe ceilalti.
Si mai vreau sa va intreb: daca ati avea mai mult timp, cum l-ati pierde?
Melania
Buna ziua tuturor!
Revin cu un nou articol – mai bine spus cu o serie de episoade mici si fara legatura, asa cum probabil ca deja v-ati obisnuit…
Am muncit mult in ultima vreme, unii dintre colegii mei sunt poate mai obositi decat mine, insa cu totii suntem multumiti ca am mai trecut printr-o experienta.
Asa cum va spuneam… episoade…
*****
„Intru intr-o librarie, unde astept cateva minute bune ca cineva sa se sesizeze ca am intrat si ca vreau ceva”, imi spune Sorela mea miercurea trecuta.
Fiindca era ziua mea si fiindca e aproape imposibil pentru cineva sa imi cumpere cadou, ea s-a decis sa imi ia carti – cu astea merge la sigur.
„Nu-mi venea sa cred ca nu stiau ce sa imi recomande din domeniul X!” imi spune tot Sorela. De-aia mi-a luat o carte feminista pana la ceruri si una de Mme Bradford. Le-am citit pe amandoua, Sorela! Thank you!
Experienta asta a ei m-a dus cu gandul la o experienta de-a mea. Zilele trecute am stat si m-am uitat la oferta de carti de dezvoltare personala de la toneta aia din rond de la Romana si am povestit un pic cu doamna care vinde acolo. Nu numai ca stia despre ce autori e vorba, dar in fiecare zi o vad citind.
Oare asta sa lipseasca profesionistilor din Romanica? Profunda cunoastere a domeniului lor de activitate, dorinta de a se perfectiona in continuu si de a fi la curent nu cu cele mai noi informatii – ca astea sunt de ordinul milioanelor de biti pe zi, dar macar cu ultimele tendinte?
*****
Merg pe strada. In fata mea, o mamica cu un copil de maxim 5 ani, aproape obez.
„Unde vrei sa mergem sa mancam? La Pizza Hut? La Mac?” zice mamica.
Copilul, cu aplomb: „La Mac, ca la Pizza Hut nu imi place sosul nu stiu care!”
Pe de o parte, incurajez sprijinirea copiilor in procesul de luare a deciziilor de la o varsta frageda. Ceea ce nu pot incuraja este atitudinea acestui tip de parinti fata de copii – dragii mei, sunt unele lucruri in care copiii inca nu sunt capacitati sa ia decizii: alimentatia sanatoasa este strict responsabilitatea voastra. Puteti sa ii lasati copilului libertatea de a decide cat vrea sa manance, daca vrea sa manance si eventual, daca vrea sa va ajute sa faceti de mancare…
Cunosc o buburuza mica si voluntara, care isi baga gherutele pe unde poate, mai ales daca il lasa mama lui. E un copil echilibrat si poate un pic inalt pentru varsta lui, dar e numai fibra. Si cand zice ca s-a saturat, s-a saturat!
*****
Feminismul… cu el am inceput, cu el vreau sa si termin…
Am citit o gramada in ultima vreme pe domeniul asta. N-am priceput nimic.
Mi-e cam nu stiu cum sa recunosc, dar nu sunt expert pe domeniul egalitatii de sanse, asa ca e scuzabil ceea ce spun.
Sa ma tai, sa ma omori, daca pricep ceva… Saptamana asta este saptamana „Femeia conteaza!” (www.femeiaconteaza.ro) si proiectul la care lucrez se adreseaza femeilor. Deci – partea logica din mintea mea spune: „Melania, egalitatea asta de sanse este o chestie importanta si tu ar trebui sa o intelegi! Poti sa o intelegi!”. Partea mai putin logica din mine spune asa: „Melania, tu oricum esti cosmarul feministelor! Stai, draga, calma! Vezi-ti de treaba, o sa pricepi pana la urma despre ce e vorba!”
Episodul pe care vi-l spun acum se petrecea cu o zi inainte de ziua mea. Am stat vreo 20 de minute la taclale cu 4 tipe de la magazinul de la bloc despre dieta, munca si casatorie.
La un moment dat, simtindu-ma intr-un mare fel (ceva de genul: „da’ mai du-te si tu acasa, mai, Mel, mai!”), zic: „Nu va mai retin. Ma duc si eu acasa…”
Mi se raspunde: „A, dar nu ne retii… Noi si asa n-avem ce face toata ziua!” Mi s-a rupt firul! Pe bune! Cred ca am ramas cu gura cascata pret de vreo 30 de secunde. k… Din ce traiti? Sau voi respirati adanc si nu va mai e foame? Mai respirati o data si va pica in cap haine, abonament RATB (ok, nu cred ca au mai mers de ceva timp cu RATB-ul, dar hai sa nu fim greedy!) si asa mai departe?
Am realizat dupa discutia asta ca cea mai mare parte a femeilor are o dorinta secreta foarte arzatoare de a nu face nimic. De a sta pe un scaunel in fata portii sau usii sau magazinului si de a privi cum trec diversi oameni, de a schimba o vorba, de a invarti o barfa (sau de a face o analiza sociologica) si de a nu face NIMIC!
Si revin la www.femeiaconteaza.ro, unde Oana Baluta, daca nu ma insel, spunea ca in unele zone din tara femeia se numeste „femeie” si barbatul se numeste „om”. Si se intreba: adica femeia nu e tot „om”?
Despre ce femei vorbeste aceasta doamna? Evident ca nu despre acele femei care considera ca este mult sub nivelul lor sa munceasca. Evident ca nu despre acele femei care considera ca facultatea este doar un loc unde te duci ca sa ai de unde sa te intorci si scoala e buna pentru ceferisti si pentru tocilari. Evident ca nu despre acele femei a caror singura dorinta in viata este ca Irinel sa se cloneze si sa isi cloneze si conturile si sa le ia pe ele de neveste.
Vorbim despre discriminare, despre inegalitatea sanselor intre barbati si femei. Nu neg ca s-ar putea sa existe… Dar hai sa fim seriosi – intr-o comunitate saraca din Nord Est, parintii nu-si trimit nici baietii la scoli inalte, d-apai fetele… Abandonul scolar e mai frecvent la baieti decat la fete – n-o zic eu, ci statisticile. Despre asta de ce nu spune nimeni nimic? De ce insistam ca fetele si femeile sunt discriminate, iar baietii si barbatii trebuie sa accepte ideea?
Stau si ma gandesc la vremurile din pesteri – nu mai are cine sa ne povesteasca si probabil ca nici timp nu prea aveau stramosii nostri sa deseneze pe pereti prea mult (frig, animale salbatice, molime – chestii d-astea grele), dar nu cred eu ca daca o femeie vedea un mistret – sau hai, un cocos, n-o lasau barbatii sa-l omoare singura…
Sau si mai bine – sa ne raportam la multinationale… Diferenta fata de perioada anterior mentionata este minora, deci putem vorbi despre o jungla si despre o lupta pentru supravietuire si pentru suprematie.
Atunci cand esti pus in situatia de a supravietui, nu mai conteaza ca esti femeie sau barbat – toti avem acelasi instinct si toti actionam. Deci toata povestea asta cu inegalitatea de sanse mie mi se pare o gaselnita.
Ideea de baza este ok – egalitatea de sanse exista. E palpabila. E legalizata si obligatorie. Egalitatea de rezultate este cu totul alt animal.
Femeile din ziua de azi, care pretind ca sunt discriminate (dar nu sunt), vor egalitate de rezultate. Femeile care sunt cu adevarat discriminate, acelea pe fata si pe mainile carora se citesc ani grei de munca si de saracie nu mai au timp sa povesteasca sau sa asculte despre egalitatea de sanse. Au prea multe de facut.
Eu ma simt mandra ca sunt femeie. Stiu ca a fi femeie e cel mai mishto lucru, cu PMS cu tot! Nu m-am simtit nicicand discriminata – poate au fost momente cand as fi vrut sa fiu mai dragalasa, mai putin dura si mai matzaita, sperand ca as fi obtinut mai repede ceea ce imi doream. Poate…
Cred sincer ca pe noi, femeile, nici nu ar trebui sa ne intereseze daca suntem oameni sau nu… Pentru ca suntem femei! Si asta e tot ce conteaza!
Melania
Dragi cititori,
Astazi a avut loc primul eveniment de lansare a proiectului Femei 2010 la Braila. Prin amabilitatea Institutiei Prefectului, am avut acces la Sala Mare a Prefecturii pentru organizarea acestui eveniment. Le multumim tuturor celor care au facilitat buna desfasurare a acestei prime intalniri cu organizatiile societatii civile, OIR POSDRU, autoritati publice relevante, presa si nu in ultimul rand, cu persoane apartinand grupurilor tinta. Eu sunt recunoscatoare chiar si pentru caldura care ne-a topit, desi cred ca multi nu vor fi de acord cu mine.
In cadrul evenimentului au vorbit experti ai Organismului Intermediar Regional pentru Programul Operational Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane” al Regiunii Sud-Est (OIR POSDRU Braila, cum spunem noi mai pe scurt) precum si experti ai proiectului – romani si internationali.
Reprezentanta OIR POSDRU SE, D-na Sofia Pata, a vorbit despre oportunitatile de finantare a investitiilor in capitalul uman oferite de POSDRU 2007-2013 finantate prin Fondul Social European si despre portofoliul de proiecte gestionate in prezent de catre OIR POSDRU Braila.
Project managerul nostru, care este spaniol, a avut un discurs aproape perfect in romana – cred ca a uimit pe cativa dintre participanti cu abilitatile sale de a vorbi si citi in limba noastra. El a vorbit despre scopul proiectului si despre cum se incadreaza el in viziunea de ansamblu a POSDRU, tinand sa multumeasca tuturor stakeholderilor pentru sprijinul acordat pana in prezent.
Expertul in domeniul comunicarii – D-ra Anca Gont, a facut o prezentare detaliata a proiectului, iar expertul spaniol Luis Garcia Deber a facut o prezentare a unor bune practici spaniole care s-au soldat cu rezultate notabile in domeniul cresterii ocuparii si auto-ocuparii femeilor spaniole.
La final, toata lumea a fost invitata la o tortilla de patatas – unul dintre felurile mele de mancare preferate (si atat de rea pentru dieta!!!), tortilla care a fost facuta azi de dimineata de chiar Managerul de proiect.
Mai jos, cateva fotografii de la eveniment (cred ca poza cu tortilla o sechestrez eu!):
Echipa, inainte de a incepe...
Asa aratau inainte sa urce la prezidiu… 🙂
Viata vazuta de sus...
Si acum, la prezidiu, cu emotiile aferente. Eu cred ca s-au descurcat foarte bine cu totii si maine o sa incerc sa iau si prezentarile si sa le postez undeva – dupa cum va aduceti aminte, pe blogul meu merg doar pozele…
Melania
Comentarii recente