mamitzica, mamitza si mam-mare in epoca digitala

Postarea de mai jos nu are nici o legatura cu persoane reale si in carne si oase – suntem pe taramuri virtuale si aici totul e posibil. Aflate fiecare in casa, vila, peshtera, vizuina, castelul vrajit sau cum vreti sa ii ziceti, in fatza calculatorului – musai notebook sau laptop, si musai cu camera video si tot felul de gadgeturi, pe care eu, nefiind IT-ista, nu vi le pot enumera… Despre cum ar arata mamitza, mamitzica si mam-mare in secolul TIC si de ce urasc eu vulgaritatea:

Ora pranzului in living la Mamitzik, o (tanara?) mamica de numai 30 si un pic de primaveri:

Mamitzik: „mamitzo, nu shtiu ce sa ma mai fak cu asta… n-a mankat nimic azi, cred ca e bolnav”

(Asta, recte Gulitza modern, sta la laptopul celalalt si se joaca Warcraft de la ora 7:30, cand a facut ochi. E un mic ingeras, la vreo 5 anishori, supraponderal si extrem de nervos. Acum ii omoara pentru a n-shpea oara pe nishte amaratzi si sare sangele pe ecran intr-o fericire. Auzind ca se vorbeste despre ilustra sa persoana, copilul scoate niste sunete de neinteles si isi continua macelul)

Mamitza: „ia, da asa camera sa il vad si eu… vai, mititelul… trebuie sa ii dai ceva de mancare…”

Mamitzik: „m-a innebunit, tu… nu vrea decat fast-fud-uri… ar trebui sa ii dau si eu ceva mai sanatos, acolo”

(Subnutritul striga in gura mare: „vreau mec! mec! mec! si apoi continua sa omoare nevinovati pe acolo)

Mamitza: „ce-ai, fta? eshti proasta? ia-i copilului un hamburgher, nu vezi ca-i ies ochii din cap de foame?”

(convinsa de intzelepciunea celor mai in varsta decat ea, Mamitzik cedeaza)

Mamitzik: „Shezi mumos, mama! se duce mama acum sa itzi ia un happy meal…”

(Cand sa se ridice, intra pe mess si Mam-mare, care traieste, evident, intr-o si mai intunecata si ultra-impopotonata scorbura… pardon, viloaie)

Mam-mare: „ce faceti, fetelor? haidetzi sa facem o conferintza”

(conferinta???)

Mamitza: „of, lasa-ne, tu… asta micu’ n-a mancat nimik azi… sufletelul mic… uite cum ii ies oasele… si nebuna asta nu vrea sa se duca sa ii ia un happy meal! o nimik toata… of, dak nu e mamitza acolo sa aiba grija de baiat!!!”

Mam-mare: „care asta micu, fa? tu nu il vezi cat e? ma da jos, nu alta!”

(Cand sa zici ca a aparut vocea ratiuni… asa, vulgara, cum e ea…)

Mam-mare: „ce happy meal! ia-i draga, un big mec d-ala… ce? asta e copil de happy meal?”

(Mititelul urla ca vrea jucarie…)

Mamitzik: ‘vedeti? vedeti ce trebuie sa sufar eu in fiecare zi? of, sunt depasita… nu mai pot… ma duc sa ii iau si happy meal si big mec… si o sa imi iau si eu o salata… nu mai am chef de nimik”

Mamitza: „asha sa faci… ia-l si pe el sa ia un pic de aer… e cam incercanat… gata! I’m out!”

Mam-mare: „si eu… vin fetele la mine sa jucam un popa-prostu’… te-am lasat”

(si lasata a fost… Mamitzik isi dezlipeste cu greutate odrasla de laptop – forcepsul si cu diversele instrumente aflate la indemana, printre care si cantitati industriale de bombonele si ciocolatele servesc fie mituirii copilului sa lase dracului calculatorul, fie fortarii lui, oricum, efectul e acelasi…)

Discutia continua, de data asta intre mama, care este depasita si copilul, care stie exact ce butoane sa apese…

Mamitzik: „hai, Gulitza, sa te duca mama la o plimbare… sa-ti ia un mec”

Gulitza: „nu! eu vreau sa ma joc… uite, vezi, i-am omorat si pe astia…”

Mamitzik: „hai, mami, in parc. mergem sa il vedem pe x, y, z… stii ce mult iti place sa te joci cu ei…”

Gulitza: „ma enerveaza. sunt niste ageamii… auzi, nu-i lasa mamele lor sa stea la calculator mai mult de o ora…”

(Mamitzik incepe sa creada ca mamele astea au, pe undeva, oaresice urma de dreptate…)

Mamitzik: „haide, mama! te imbraca mama frumos…”

(NOTA: Cuvantul autoarei: n-am priceput niciodata de ce mamele insista sa isi imbrace plozii – mai ales pe cei de sex masculin… singuri se descurca muuuuuult mai bine, exceptand, evident, momentele cand isi pun sosete negre la pantofi sport albi… dar si eu patesc asta, asa ca nu mai comentam…)

Gulitza: „nu si nu si nu si nu!!!”

(NOTA: Cuvantul autoarei: asta e momentul la care eu il dezmosteneam… evident, nu cred ca as ajunge la un astfel de moment, pentru ca eu nu mi-as lasa copilu’ la tembelizor si nici la calculator)

Mamitzik (intr-un acces de autoritate): „imbraca-te singur! mergem!”

Surprins, copilul se duce in camera lui sa se imbrace. Mamitzik isi pune tzoalele de firma, ochelarii ultimul tzipat, isi ia cheile de la masina (parcul e la 10 minute distanta de mers pe jos, dar nu face sa isi omoare tocurile) si isi cheama odorul, care, culmea! vine fara sa comenteze…

In parc…

Gulitza trage de codite toata populatia feminina, ii bate pe toti copiii mai mici decat el si are tupeu chiar si la unii mai mari (nici nu e greu…) si reuseste sa irite cel putin 3 bunicute, in vreme ce mamica lui se relaxeaza (oare?) pe o banca, tipand din cand in cand dupa el:

„Gulitza! nu, mama! nu ai voie acolo!”

„Gulitza! nu mai lovi baietelul cu lopatica! lasa-l in pace!”

„Gulitza! Gulitza! Gulitza!”

Un nene binevoitor se apropie de mamica si o felicita pentru copilul ei atat de energic. Cu tact, incearca sa aduca vorba despre greutatea lui, precum si despre evidenta lipsa a celor 5 ani de acasa (pana acum)… Mamitzik i-o taie scurt:

„lasa-ma, dom’le, copilul meu n-o sa creasca un comunist asa ca tine!”

Indignata, Mamitzik se duce sa isi ia copilul si sa il duca acasa, unde il asteapta unicul sau prieten, laptopul cu jocuri sangeroase…

„hai, Gulitza al lui mama, sa mergem acasa, sa te joci”

Gulitza, fascinat de coditele unei fetite, ii urla in treacat: „nu vreau! mai stam!”

Mamitzik, iritata, incearca sa il forteze sa o lase pe copila in pace. La stilul in care trage Gulitza de codite, copchila cu pricina s-ar putea sa cam ramana cheala…

In fine, reuseste sa il convinga sa dea drumul copilei si il trage viguros dupa ea.

„proasto! lasa-ma sa ma joc! proasto ce esti!”

****************************

Sigur, as mai putea continua si cu rostogolitul pe jos, cu urlatul si cu o multime de alte manifestari inumane si nepotrivite unei varste asa de frumoase…

Din pacate, este soarta multor copii din zilele noastre. Din pacate, cand vad asa ceva, ma gandesc ce bine era daca parintii (ca vina a lor e, nu a copilului) ar fi fost sterilizati in momentul in care s-au casatorit.

Asa cum spuneam intr-o postare anterioara, e o diferenta intre a fi nesimtit si a fi asertiv. E o mare diferenta intre a fi rautacios si a iti sustine dreptul teritorial pe locul de joaca (si eu faceam asta si am tras destul de multe fetite de codite si am batut destul de multi baietei, ba am mai si zgariat-o pe educatoare pe decolteu)… Si, evident, a-ti arata proasta crestere este un lucru extraordinar de neplacut… mai ales pentru parintii din dotare…

Eu mi-am luat cate o papara ori de cate ori am comis cate o chestie din asta:

– cand nu voiam sa mananc ce mi se punea in farfurie, trebuia sa astept cina… sau, eventual, micul dejun de a doua zi. Dupa cate un post negru auto-impus, mancam si mere cretesti. Aveam un mar din asta in gradina…

– daca bateam pe careva, nu mai aveam voie afara pana nu incepeam sa ma comport omeneste… din fericire, nu am batut pe altii (prea mult) si oricum mie imi placea sa citesc, la fereastra…

– daca vorbeam urat cu ai mei… bai, deci mama ma lipea… v-o spun cu mana pe inima, desi ea neaga chestia asta

Ma mir ca cei mai multi parinti nu isi dau seama ca educatia incepe si se termina in familie.