ma trezesc.
spalat pe ochi, desi apa are o groaza de clor… spalat pe dinti… dus… plecat
serviciu – same old shit, different day… (sau variatie pe tema – new shit, new day…)
scris rapoarte
facut facturi
shoot the breeze (sau mai pe romaneste, frecat menta)
pranz
alte rapoarte
alte facturi
pauza de tigara
sarit si ajutat coleg cu termen limita „ieri”…
facut lista cu ce am maine de facut
overtime…
plecat acasa
Am bifat… A mai trecut o zi. Inca o zi din viata mea… corporatista?
Am bifat… Ma intorc la lucrurile mele. Obosita. Stresata. Urand peste poate ce am ajuns. Visand ca voi face minuni. Visand ca cea care eram odata mai traieste in mine, dincolo de hainele de fitze si de masca pe care o pun in fiecare zi.
Am bifat… Inca un salariu, pe care nu am cum si cand si unde sa il cheltuiesc. Dar nu-i nimic, se gaseste intotdeauna ceva de facut. Oricum, vreau mai mult… pot mai mult… chiar si atunci cand imi e rau de oboseala. Chiar si atunci cand nu mai vreau overtime… chiar si atunci…
Am mai bifat o zi. Dorm. Dorm de ani de zile. De fapt, dorm ca sa nu ma mai urasc. Oricum, e prea tarziu. Nimeni n-ar intelege acum, daca as renunta la ce am muncit. Ce mai conteaza ce fac? Ce mai conteaza cum? M-am obisnuit deja… Rat race? Mouse trap? S-o credeti voi… Stiu ce fel de calitate livrez. Stiu ce valoare are copy/paste. Asa fac toti. Da, stiu ce fel de munca am ajuns sa fac. Stiu ca sunt doar un pion. Stiu ca munca mea are forma – uneori chiar frumoasa, ca totul arata impecabil si e printat minunat, dar, de fapt nu spune nimic. Imi zic: „fac tot posibilul”… Nu pot sa recunosc. Nu pot sa distrug singura ceea ce am construit. Cum sa neg ca ceea ce afisez nu e, de fapt, ceea ce credeam eu ca e? Ceea ce mi-as fi dorit?
Am bifat… Sunt nefericita… Ei, si? Intr-o buna zi o sa fiu eu in top…
Si uite asa am mai bifat o zi…
(Aceasta e o poveste… Trista, ce-i drept… Autoarea nu si-a propus sa va faca sa plangeti si nici sa va faca sa o luati la goana tipand, ci si-a propus sa ia o poveste de groaza (respectiv, lucratul intr-o corporatie) si sa o transforme intr-o chestie mai usor de inteles. Povestea e inspirata de discutia de duminica cu Mimi si de o discutie avuta cu Cara. Cred ca ar putea constitui un bun exemplu pentru specialistii in hasher, da’ asta e doar o opinie…)
Bai!
Sa ma scuze aia care zic ca sunt prea nu stiu cum in postarea asta…
Dar… Daca, in loc sa zica angajatii de corporatii ca totul e frumos si la vara cald, ar zice exact ce ii supara si ce ii face nefericiti, nu-i asa ca lumea asta ar fi mai buna?
Mimi mi-a zis, saraca: „mai, ce noroc avem ca nu suntem corporatisti”… Zau ca avem…
Melania
Posted on 20 aprilie 2010 la 2:37 pm.
Daca ar mai spune si angajatii de corporatii ce ii supara si ii face nefericiti, intr-o lume in care tenorii sunt doar angajatii din sectorul public… ar insemna ca s-a intors lumea cu susul in jos si traim intr-o utopie.
Realitatea pe care n’o putem schimba este ca intotdeauna cei cu locurile cele mai caldute vor fi cei mai vocali.
Da, suntem fericiti ca nu lucram in corporatii. Dar care este viitorul nostru pana la urma?
Posted on 20 aprilie 2010 la 3:20 pm.
Parca am citit ceva in stilul asta, cred ca ceva de la Heidrih Beil – „Cu ochiul unui cloun” , o novela despre un tanar bogat, saturat, care refuza societatea din care provine. Esuat in dragoste, refugiaza, ajunge la un moment dat la gura de metrou cu o chitara in mana si cu fata vopsita in alb – impacat.
Presiunea rutinei, mediocritatii, lacomiei,….,asupra neuronului pot fi fatala. Sugruma spiritul liber si ingroapa initiativa. Mai ai curaj pentru o noua aventura?
Aici difera multi, unul de altul. Deacea este lumea asta asa de diversa, colorata. Fiecare poate sa alege drumul sau drumurile. Sa nu regreti nimic in final, e alegerea ta. As vrea sa-o iau de la capat!
Posted on 20 aprilie 2010 la 4:18 pm.
Care este viitorul nostru pana la urma?
Viitorul ni-l facem singuri.
Pare un cliseu?
DAAAAAA..si ce! Nu este adevarat?
Trebuie sa admitem odata pentru intotdeauna ca nu vom ajunge niciodata in top iar cine isi inchipuie ca a ajuns este un tampit. Nu exista asa ceva limitele ni le impunem doar noi.
In alta ordine de idei am o vorba auzita de la cineva foarte drag sufletului meu.
Daca nu pot fi cel mai falnic brad din varful muntelui macar tufa cea mai tare de la poale lui.
Si cum nu sunt prea multi muntii pe globul asta pamantesc, eu am unul acasa in miniatura…ca sa nu am motive de galceava cu careva care mi-ar cere sa abdic din pozitia mult castigata:))
@ Cara
Intreab-o pe mama ta de cate ori a luat-o de la capat? De cate ori si-a vazut viitorul „negru” ?
Eu am intrebat-o pe a mea acum mult timp…..nu ai idee de cate ori evenimentele din viata au ingenuncheat-o si uite ca suntem in 2010….bine, sanatoasa…si sa dea Domnu sa o mai duca asa inca o suta de ani.
DECI daca ale noastre mamicute au putut si inca mai pot ma indoiesc ca noi vom fi mai putin breze.
Posted on 22 aprilie 2010 la 12:47 am.
Excelent punctat, Mimi!
Posted on 22 aprilie 2010 la 8:41 am.
Pazea, fetelor, ca pana si idealul mic burghez e cocotat in varful muntelui, raportat la noi, tufele de la poale.
Posted on 22 aprilie 2010 la 10:50 am.
Vine weekendul
Pe islaz au aparut florile de camp: ciubotica cucului, viorele, galbenele, clopotei, etc. Mergeti in natura si va minunati. Daca aveti bani, va puteti fixa ca obiectiv constructia unei cabanute de weekend unde sa plantati un strat cu flori, unul cu ceapa, doi copaci, etc. Asa ca hobby. V-ati minuna cand infloresc ciresii (in zona mea acum sunt in floare). Viata e, totusi, frumoasa.
Posted on 23 aprilie 2010 la 10:47 am.
PS: mai sunt si alte bucurii – un copil galagios de exemplu (sau mai multi) – asta pentru cei de trecuti de 30.
Posted on 23 aprilie 2010 la 10:49 am.
Mel! Ai auzit de sintagma „Mortii vii din birouri” ?
Posted on 23 aprilie 2010 la 9:53 pm.
Poate suna a cliseu, dar cred cu tarie ca fericirea sta in noi. De noi tine daca suntem fericiti sau nu, indiferent daca suntem corporatisti, bugetari marunti sau someri.
Posted on 27 aprilie 2010 la 2:27 pm.