despre colegialitate

Simt nevoia sa povestesc despre o persoana de la care am invatat multe lucruri.

In general, intr-o echipa, sunt oameni pe care ai timp sa ii cunosti si care te lasa sa ii cunosti. Despre astia, v-am tot spus ce grozavi si frumosi sunt.

Acum o sa va povestesc despre ceilalti… Sunt oameni a caror prezenta se face simtita fie ca vrei, fie ca nu… Oamenii aceia care pur si simplu fac parte din organizatie si ii iei ca atare. Atunci cand pleaca, ramane un gol pe care nu il poate umple nimic altceva.

Cei mai multi oameni care au ajuns sa se „confunde” cu organizatia uita, de multe ori, cine sunt cu adevarat, ce le place cu adevarat si ce vor. Isi ating nivelul de incompetenta intr-un loc si uita ca, de fapt, lumea este la un pas distanta.

Colega noastra, Cata, a facut acel pas catre necunoscut. Sper ca randurile urmatoare sa ii placa si sa ii arate ca, desi noi doua nu ne cunoastem foarte bine, eu ii doresc numai bine si sunt sigura ca totul va fi ok.

Este printre putinii oameni eficienti, tacuti, retrasi, chiar, despre care un om care nu a vazut-o niciodata a spus: „pare o tipa cool!”. Chiar e. Are 40 de kile, e energica, sarcastica, doctorand in jurnalism si stiinte ale comunicarii, uraste sa faca monetar (ca mine) si in spatele fatadei de „tough chick” simti un om deosebit.

Mi-a placut ce am vazut iesit din mana ei. Mi-a placut ca pare a nu fi deranjata de mai nimic si ca, atunci cand eu ma dau cu capul de pereti, ea e perfect calma.

Acum o sa va las 5 minute, pana la urmatoarea postare, ca ma duc sa arunc o privire pe CV-ul ei… 🙂

Melania