Se spune pe undeva, pe net, ca „it’s lonely at the top, but you eat better!”…

Am facut dese observatii pe aici despre cat sunt eu de „lupoaica singuratica”, si adevarul e ca, loiala convingerilor mele, nu ma atasez foarte tare de organizatii, cat ma atasez de oameni. Iar cu oamenii poti pastra legaturi si dupa ce parasesti o organizatie.

Azi scriu despre 3 forme de singuratate organizationala si despre 2 forme de singuratate, pur si simplu.

Organizational vorbind, sunt 3 situatii nasoale cand esti de unul singur:

– cand nu ai cu cine sa te sfatuiesti privind o problema de serviciu

– cand „colectivul” nu te agreeaza, din varii motive, aflate in afara controlului tau

– cand ai inceput sa iti urasti jobul si cazi din pat dorindu-ti sa ai gripa porcina numai ca sa nu te duci acolo

Leacurile sunt simple: in primul caz, apelezi la expertiza externa (sau la prieteni in care ai incredere), in al doilea, ii cuceresti cu jocul tau de whist si aratandu-le ca ii sprijini cu tot ce poti si ca se pot baza pe tine, in al treilea, scurtand agonia (se stie ca boala lunga = moarte sigura).

Celelalte doua tipuri de singuratate sunt mai grave, dupa parerea mea, mai ales la nivelul societatii… daca vreti, gradul de sanatate societala depinde in mod direct de sanatatea fiecarui membru al ei… Oamenii singuri sunt, de cele mai multe ori, nefericiti, frustrati si deprimati (nu depresati…) 🙂

Singuratatea se manifesta in diverse moduri – poti fi singur in doi (o casnicie sau o relatie nefericita) sau poti fi singur in mijlocul mai multora (o familie care nu te intelege si nu te sustine) sau poti fi singur pur si simplu… Vad, in jurul meu, cum oamenii care inainteaza in varsta isi pun problema singuratatii din ce in ce mai mult. Unii isi iau matze, altii isi impart locuinta cu cineva, altii fac copii… 🙂

Singuratatea care a inceput sa ma doara este a celor in varsta si foarte in varsta… Daca noi, tinerii, ne mai adaptam societatii si gasim solutii pentru singuratate, pentru bunicii si bunicile noastre, singuratatea este covarsitoare…

Si stau si ma gandesc la Axel Munthe, care, la un moment dat, vorbind despre singuratate si boala, spunea: „A man can stand a lot as long as he can stand himself”…

Oare suntem in stare sa ne suportam pe noi insine? Oare mai avem suficienta stima si multumire de sine? Oare nu de asta suferim de singuratate?


2 comentarii la “singuratate… organizationala”
  1. Emmy a spus:

    Honey, in sfarsit o postare la care nu reusesc sa am comentarii vitriolante (si m-am straduit, crede-ma).
    Si asta din cauza sfarsitului – si pentru ca am (creezi?) senzatia ca il descoperi pe masura ce scrii.

    Total de acord, singuratatea reala nu este atunci cand nu ai un interlocutor cu care sa razi / sfatuiesti / certi pe bune etc. Singuratatea reala este cand nici nu una dintre celelalte personalitati ale tale nu mai vrea sa stie de tine, exasperate de mizeriile pe care le faci sau tolerezi (dupa caz).

    PS: Cazul in care nu ai cu cine sa te sfatuiesti despre o problema profesionala nu se incadreaza la singuratatea psihologica / profesionala, ci este o problema sociala care tine de constructia inadecvata a comunitatilor profesionale. Si asta merita o postare separata.

  2. melania coman a spus:

    Multumesc!

Comentariul tau