Anul acesta am avut marea onoare – si daca stau bine sa ma gandesc, am muncit pe rupte pentru onoarea asta, asa ca o meritam – sa merg la Conferinta Internationala a IPMA (International Project Management Association – www.ipma.ch, daca nu ma insel), cu doamna Prof. Univ. Dr. Constanta Bodea (fondatorul Asociatiei Romane de Project Management – www.pm.org.ro) si cu o foarte buna prietena si colega Maria Dascalu. Conferinta respectiva a fost tinuta la Istanbul – a fost o conferinta tematica de la cap la coada – era ceva cu poduri (dar nu mai tin minte exact contextul)… si isi alesesera Istanbulul pentru ca are poduri care unesc Europa de Asia.
Locul pe care il vedeti in fotografia de mai jos se afla in Bazilica Cisterna, pe care nu stiu daca o viziteaza foarte multi romani, pentru ca nu e prinsa in multe ghiduri turistice ale Istanbulului – eu si Maria am ajuns acolo din intamplare…
Pe langa faptul ca am avut senzatia ca ma aflu intr-o secventa din filmul „Stapanul Inelelor”, locul asta m-a marcat enorm – mi s-a parut ca aveam atat de multe lucruri de descoperit, plus senzatia de maretie si mister… Ma simteam micuta si neinsemnata si locul asta m-a facut sa ma gandesc la cine sunt si ce vreau…
Bazilica Cisterna - Istanbul

Bazilica Cisterna - Istanbul

Am invatat enorm de multe din calatoria asta la Istanbul – pe langa faptul ca femeia are in continuare un statut aparte in societate – toti barbatii ne lasau sa stam jos in autobuz, iar eu am crezut ca asa sunt ei, politicosi… De fapt, e ceva de genul: fetele cu fetele si baietii cu baietii… fetele cu baietii doar daca au o legatura de rudenie, din ce puteam percepe eu… 🙂

Mai stiu doar 3 cuvinte in turceste – sa nu credeti ca am invatat prea multe, numai cat sa ma descurc sa primesc indicatii despre cum o sa ajung din A in B – multumesc (tesekurler), aeroport (havalimani) si stanga (sol)… Restul le-am uitat. Si in plus, am vorbit foarte mult cu turcii, pana ma dureau mainile…

Dar cel mai mult am invatat despre atitudine – si mi-a placut enorm atitudinea lor, a turcilor… E o atitudine de invingator. Totul la ei in tara merge dupa reguli bine stabilite – oamenii sunt mult mai politicosi, mai saritori si mai decenti decat in Romania, desi sunt mai saraci. Si, desi Istanbulul este parca mai aglomerat decat Bucurestiul, acolo nu m-am simtit deloc coplesita. A fost o introducere destul de lunga pentru mesajul pe care voiam sa il pun – si la care m-am gandit de la primul post…

Imi aduc aminte ca atunci cand m-am angajat, seful meu si-a exprimat parerea despre mine intr-un cuvant: ATITUDINE! A zis ca asta ma caracterizeaza… Habar nu avea, saracul, cate dreptate avea!

Zilele astea am avut o atitudine pozitiva – desi multa lume a incercat sa ma enerveze, dar nu m-am lasat.

De multe ori, in fata multor probleme simple sau a unor oameni iritanti, disperam… Zilele astea mi-am adus aminte de locurile pe care le-am vazut anul asta, de lucrurile pe care le-am realizat, de oamenii pe care i-am pierdut, de oamenii pe care i-am intalnit, de ce s-a mai intamplat prin lume…

Faptul ca am vedere la un cimitir – da, stiu…, langa care este un parculet mititel de tot, m-a facut probabil sa imi schimb incetul cu incetul atitudinea… Si fiind la final de an – si la analiza bilantiera – toate lucrurile bune care mi s-au intamplat anul asta au tinut de atitudine. Si toate lucrurile rele care mi s-au intamplat anul asta au tinut tot de atitudine… 🙂

Am citit multe carti de leadership si altele asemenea zilele astea – intru in sesiune in ianuarie si am teme de facut… Toate vorbesc despre cat de important este sa ai o atitudine pozitiva… Intorcandu-ma la proiectul UNDP pe care l-am scris impreuna cu colegii mei, nu pot sa nu imi aduc aminte de atitudinea noastra in momentul in care am inceput lucrul – prima faza e negarea… Cel putin asa se lauda psihanalistii americani… „Eu n-o sa pot face asta”…

In momentul acela, cand am acceptat manusa aruncata de sefa noastra si am facut ceva ce nu mai facusem, noi am acceptat sa ne schimbam atitudinea… Pentru unii, lucrul acesta se poate intampla o data, dupa care se intorc la confortul fiecarei zile, cand nu trebuie sa isi asume schimbari… Pentru mine, momentul acela a fost momentul in care mi-am spus: „Melania, nu exista nu pot… Exista nu vreau… Si daca tot repeti asta lui frate-tu, prietenelor tale cele mai bune, colegilor tai si tuturor celor care spun ca nu pot face ceva, ce-ar fi sa te asculti si sa faci ceea ce trebuie facut. Care e problema? Nu stii… Pai asta e cu totul altceva…”

Si atunci am inceput sa vreau sa vreau… Sa vreau sa fac mai mult, sa vreau sa stiu mai mult, sa vreau sa fiu mai mult… Si am avut noroc de oameni care cred in mine si care considera ca return on investment la timpul pe care il petrec invatandu-ma ceva este mult mai mare decat daca ar face altceva, deci nu as avea scuze vreodata daca as spune ca nu pot face ceva…

Citat de pe fatada scolii din Dragoslavele: „Voieste si vei putea! Lumineaza-te si vei fi!”


2 comentarii la “Vreau… sa vreau…”
  1. Ioana a spus:

    Si cred ca merge perfect aici un citat de-al lui Nietzsche – „Ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici”. Asa ca .. de ce nu? Si eu ma lupt cu aceeasi problema .. Pe zi ce trece par ca ma „ingrop” tot mai mult in cotidian, in banalitate ..

  2. melaniacoman a spus:

    Garth Brooks are un cantec pe nume „Changes”. Refrenul acestuia m-a facut sa devin fan al country music pentru ca spune clar si raspicat urmatorul lucru:
    „I hear them saying
    You’ll never change things
    And no matter what you do
    It’s still the same thing
    But it’s not the world that I am changing
    I do this so this world will know
    that it will not change me”
    Din ce citesc mai mult, din ce invat mai mult, imi dau seama ca totul tine de atitudine.
    Da, voi pierde multe pe lume din cauza asta, imi voi pierde ocazii de colaborare, slujbe, prieteni, etc. Dar mi-am asumat faptul ca sunt un om deosebit, care are o atitudine deosebita (pe care spera sa reuseasca sa o si pastreze) si asa cum spun parintii mei – noi te iubim, esti copilul nostru… Am cel putin – din stiinta mea – 6-7 oameni care ma iubesc. Si asta inseamna enorm si merita sa nu ma schimb, doar pentru celelalte 6 miliarde de pamanteni care nu ma cunosc si pe care eu nu ii cunosc… 🙂

Comentariul tau